Mircea Radu IACOBAN

Rememorări: de voie, de nevoie, am redescoperit o terasă de vară în marginea orașului. E capăt de linie, încă nu văd să se ivească vreun tramvai, și, oricum, după ce întoarce mai zăbovește, așa că ar fi timp de-o bere. Mesele-s înghesuite, și vrând-nevrând aud frânturi din discuțiile onor clienților din jur. Aproape, în stânga, în fața halbelor pe jumătate, e-o pereche trecută binișor de vârsta juneții. Aud un reproș: „De ce nu ți-ai pus bluza brodată? Ai luat cârpa asta...” Înțeleg că soțul și-a scos în lume jumătatea, eveniment care se cuvenea tratat mai atent și mai ceremonios. Alături, în coasta terasei, WC-ul vatmanilor trimite din când în când câte o adiere puturoasă. Bărbatul (față trudită, ostenită, de om copleșit de griji) încearcă să justifice alegerea localului: „știi, iarna nu se simte, dar pe căldura asta...” Evenimentul familial pare a fi pregătit din vreme: femeia scoate din sacoșă o pungă cu covrigei. A fost începută mai demult și se pare că restul s-a păstrat pentru mica sărbătoare. Soțul întreabă: „cu laptele, ce-ai făcut?” „A, a mai rămas o cană, e-n frigider, numai că nu prea mai răcește”. „Păstreaz-o pentru Vica. Îi mai dă și la școală cornul și laptele... aș zice că ăstora olimpici s-a cuveni să le dea în plus barem și câte-o portocală.” Soața oftează, ronțăie un covrigel, soarbe o înghițitură și cercetează halba pe ducă: „mâine-i joi, vine administratorul.” Capul familiei scuipă sub masă și hotărăște: „nu deschizi!” „Și ăla cu lumina?” „La ăla, da. Citește, contorul, nu încasează.” Consoarta nu și-a epuizat lista plângerilor: „începe școala, Vica n-are...” – moment în care se schimbă subit vorba cu acordul tacit al ambelor părți. Soțul întreabă: „mai luăm un rând?” Doamna ezită: „cât e aici halba?”  „E-te, na! Odată ieșim și noi! Domnișoară, mai adă două halbe!” Covrigeii sunt pe terminate: „pe ăștia ia-i tu!” Apoi, soțul își amintește: „când am fost în iarnă, aveau și muzică.” „Să știi că-i mai bine așa. Vorbim și noi. Că tu pleci în zori și te întorci noaptea.” „Apoi dă, cu două slujbe....  Noroc că peste tot se caută ajutori-zidari. E-a patra vilă anul ăsta... Alții ca mine, de la fosta cazangerie, n-au nici atât... Nu  lăsa berea, că se încălzește. Să luăm ceva și pentru Vica. Domnișoară, ce bomboane aveți?” De la bar i se răspunde: de ciocolată. Zidarul-ajutor pare nemulțumit: „nu-i place ciocolata.” Soața zâmbește șters: „n-a avut când să nu-i placă. Lasă, luăm dropsuri de la chioșc.” Iar se schimbă vorba: „Mă, tu ai fost la control?” Cu privirea departe, dincolo de coroanele teilor, femeia îngână: „fost”. „Și doctorul, ce-a zis?” „A zis că asta e. Da’ tu, cu șalele?” „Apoi, cât BCA car de dimineața și până noaptea, încă-i bine. Mă mai ungi și tu...” (Constat că am pierdut tramvaiul – îl aștept pe următorul.) Soțul scoate din buzunar un pumn de mărunțiș: „nu prea  mă descurc cu ăștia, vezi  dacă mai merge un rând. Tu ce mai ai?” Din poșetă răsar câteva bancnote verzulii: „Doamna mi–a dat și de tramvai. I-am curățat lună toate covoarele. Numai că mă cheamă rar...” Perechea ieșită sărbătorește la o bere ezită, e-n pragul unei mari hotărâri: „Ce zici, luăm câte doi  mici?” Amândoi par cam speriați și, luând seama, caută o ieșire onorabilă: „În putoarea asta... Și-s prea sărați. Nu înțeleg de ce toarnă-n ei atâta sare! Lasă, altădată. Și altundeva.” Femeia este de acord: „Bine, altădată. Și-o să-mi pun bluza cu broderie. Doamna n-o mai poartă și-i ca nouă.” Ceasul rău, că altfel nu pot să-i spun: mă pune naiba să mă întorc către masa lor și să-ntreb dacă i-aș putea trimite Vicăi un mic cadou – și arăt în vitrina-galantar un tort miniatural de ciocolată. Mama a reacționat prima: „Ce v-a venit, o cunoașteți de undeva, de unde și până unde? Credeți că-i cerșetoare?” Suspicios, tatăl pare și mai puțin amabil: „Dom’le, adică ce? Am auzit noi de de-ăștia care momesc minore cu zăhărelul!” Încerc un incomod sentiment de culpabilitate și dau să explic: „Oameni buni, n-am văzut-o în viața mea, am vrut doar să...” „Să ce?” – sare mama ca o cloșcă ce-și apără puii, „n-are nevoie de tortul nimănui, are ce-i trebuie, e singura noastră avere, cu ce drept te bagi dumneata? Io-te! – deschide poșeta, îmi arată suta de lei cu care i-a fost răsplătită curățarea covoarelor „Doamnei”, după care comandă ostentativ la bar „un sfert de kil bomboane de ciocolată.”

Nu-i deloc frumos și nici sănătos să tragi cu urechea la discuțiile altora. Mie unul, mi-au stricat definitiv ziua.