Mircea Radu IACOBAN

Coadă la casă. Într-una dintre cele mai animate zone comerciale ieșene, casele de marcat ciripesc ca ploaia de vară pe acoperișuri. Majoritatea celor ce așteaptă să-și golească disciplinat și respectuos cărucioarele în fața aparatelor de marcat ale supermarketului sunt tineri ori de curând intrați în vârsta a doua. Mă-ntreb câți dintre ei știu în ce loc se află și ce amintiri poartă pământul pe care-l calcă. Mă tem că mai nici unul. Și nici nu le-ar păsa: se află într-un magazin civilizat, cu aer condiționat și lumină din belșug, rafturile-s pline, ce rost ar avea să-și mai pună și astfel de întrebări oricum incomode? Viața își vede drum, trăim o singură dată și, vorba fotbaliștilor, „mergem înainte și luăm meci de meci” – meciurile atât de solicitante, cu rigorile imediate și ritmurile necruțătoare ale realității.

La ce bun să ne mai încurcăm și cu „a fost odată?” Nostalgia nu umple punga, nu dă lapte, nu face pere. Trăiască marele azi! La Iași, și cred că nu numai în fosta capitală moldavă, fostele fabrici și uzine declarate iresponsabil mormane de fier vechi au răposat și și-au schimbat firmele. Impresionantul Combinat de Utilaj greu s-a preschimbat într-un Selgros, Uzinele Nicolina au devenit un Kaufland, iar pe terenul celei mai mari fabrici textile din România, „Țesătura”, cândva cu 6.000 de salariați, înflorește un Dedeman, un Lidl și alte alea, cu trei sferturi din mărfuri de import. Zonele cu pricina nu mai produc, dar toată lumea cumpără! Cu ce bani? Să nu cercetăm aceste legi...

Când scriu rândurile de față, geamurile casei mele tremură de bubuiala tobelor unui festival ce ține trei zile și trei nopți. Toată dimineața, alt potop de tobe: se fac repetiții. As-noapte și-au oprit canonada abia spre dimineață, deși legea cere încetarea harababurii la ora 12. Ce lege, care lege, de ce lege? Vorba lui Hrușciov, noi am făcut legile, ori legile ne fac pe noi? Azi, la ora prânzului, festivalierii au luat-o de la capăt, mâine va fi la fel. Tot Copoul n-a lipit geană de geană, iar gazonul stadionului va fi din nou făcut praf. Nu contează, feluriți Gheboși mimează muzica, ca-n vechea comedie sovietică „Toată lumea cântă și dansează!”. Instrumentul de bază: toba mare.

Ca să discut cu soața trebuie să-i țip la ureche! Țările civilizate nu îngăduie astfel de parascovenii în centrul târgului și permit organizarea lor doar în areale din afara urbei. Ca la noi, la nimenea!

Dar să revin la coada de la Kaufland și la amintirea „Țesăturii”, cea mai mare fabrică de textile din țară, care exporta în toată lumea, avea cantină, creșă și dispensar proprii cu sală de nașteri, construia case pentru salariați, avea sală de sport, echipă de fotbal, ba chiar, n-o să credeți, și o orchestră sem-simfonică! A fost pusă pe butuci nu numai din pricina noilor exigențe concurențiale, cât mai ales pentru că valoarea imobiliară a terenului depășea estimările profitului  producției proprii...

Stimulat de ritmurile tobei mari care fac să-mi zuruie ferestrele, încerc să închei tableta într-o cheie ceva mai hazoasă. Apropo de „Țesătura”: mai ales pentru uzul celor tineri (ad usum delphini) reproduc fără a modifica o virgulă un strașnic foileton publicat în anul de grație 1948 de gazeta „Lupta Moldovei”: „Tovarășul Curmei de la Țesătura e un muncitor bun, dar îi place tare de mult tutunul. Muncește ce muncește și se duce să tragă o țigară pufăind cu plăcere. Într-o zi, se apropie de el agitatorul Robert Schwartz:

• Ce mai faci, tovarășe Curmei?
• Ia cu treaba.
• Câte țigări fumezi în fabrică?
• Păi, vreo zece pe zi.
• Da’nu crezi că-ți fac rău?
• Da’ce, te-ai făcut doctor de te interesează sănătatea mea?
• Nu de asta e vorba. E vorba că-ți fac rău în munca ta. Știi ce înseamnă zece țigări fumate în timpul producției? O oră și jumătate. Câtă pânză lucrezi într-o oră și jumătate?

 Curmei se scarpină în cap: Cu una, cu alta, ar face 200-220 de metri pe lună.

• Atâta prăpădește fabrica din pricina țigărilor dumitale – îi mai spune agitatorul.
• Ai dreptate, tovarășe. Am să caut să mai scot din pagubă.

La Țesătura, cazul tovarășului Curmei ar trebui să fie o pildă pentru mulți care părăsesc lucrul și se duc la poartă pentru a fuma o țigară. Țigările se duc ca fumul, dar munca în producție rămâne o piatră temeinică pentru viitor.”

De fapt, fabrica s-a dus și ea ca fumul. Nu deslușesc nici un son de romanță în clămpănitul nepăsător al caselor de marcat.