Mircea Radu IACOBAN

Către sfârșitul meciului de la Tallin, „Flora” a trimis pe teren un puști de (zice-se) 13 ani. Cum ar veni, un elev de clasa a șasea joacă în Conference Ligue! N-arăta nici de-atât, mai degrabă puteai crede că-i din ciclul primar și că tocmai a șters-o din curtea școlii în recreația mare. Privindu-i mutrișoara cu expresie obrăznicuță și ambițioasă, m-au năpădit amintirile: oare ce făceam eu la 13 ani? Ce altceva decât să tocesc la școală și să bat mingea de cârpă pe maidan? Cel dintâi meci de fotbal „adevărat” l–am văzut imediat după război– m-a dus taică-meu, ceferist cu permise, la Iași, unde venea, adevărat, într-un meci amical, marele „Juventus” București, spre a le arăta ieșenilor cum devine cu fotbalul și a sprijini înscrierea echipei locale de amatori în campionatul ce se reluase în 1947. Am căutat în gazetele vremii și am aflat amănunte: la gară, bucureștenii au fost întâmpinați de o fanfară pe tubele căreia bănuiesc că se mai puteau desluși semne lăsate de schijele bombardamentelor care au distrus 60% din vechea capitală moldavă.

Cu o săptămână înainte, ziarul „Lupta Moldovei” (nr. 273) însera o știre despre „Apelul călduros care se va face la gruparea U Cluj, solicitându-se echipamentul necesar înzestrării echipei de fotbal a studenților ieșeni.” Generoși, ardelenii au dăruit echipa Iașului cu un rând de tricouri și ghete – evident, nu tocmai noi... Oaspeții din Capitală au fost instalați la Hotelul „Schiller” – „patru într-o cameră, lux excepțional”. A urmat invitația vizitării orașului. „În acest scop, asociațiile „Politehnica” și „Distribuția” au pus mână de la mână și au asigurat oaspeților camionul necesar turului orașului.” Ce imagine! O faimoasă echipă de fotbal înghesuită în lada unui camion ce zigzaga pe străzile unui oraș în ruine! Cronicarul de atunci vorbește apoi despre stadionul arhiplin (5003 spectatori), și despre cele două „magnifice” schoot-uri ale lui Spiegel care au asigurat victoria ieșenilor cu 2-1 și despre „footbal-ul elegant” prestat de Oană, Fătu, Iordache, Pepelea (Juventus) și Vâlvoi, Talpă, Matei, Mihăilescu (Politehnica), spre a relata în încheiere despre banchetul ce a urmat meciului, la care s-a servit friptură de batal „cu pâine și cartofi la discrețiune.” De-a dreptul înduioșătoare precizarea „pâine și cartofi la discrețiune”, fiindcă pe atunci pâinea se dădea pe cartelă, iar cartofii, în prag de primăvară, erau „cu ciubote roșii”.

Făcând parte dintre primele detașamente de pionieri, am învățat și primul cântec pionieresc, al cărui refren era nu întâmplător „Să trăiești cartof de aur / ideal pionieresc!” Halal ideal! – am zâmbi acum, numai că atunci, în Bucovina, avea alte conotații și s-ar putea scrie un studiu pe tema „Rolul cartofului la români în vremuri de restriște.” Mai tânăr decât mine, Adi Cusin scria cunoscutul distih „Pe o stradă din Suceava / Mirosea a mere coapte.” În anii copilăriei mele, spațiul olfactiv bucovinean avea alte miresme, toate străzile urbei aromind a cartofi prăjiți – dimineața, la prânz, seara, oriunde, orișicând. Cartoful a nutrit copilăria unei generații! Cine și de ce să-și mai amintească?

Puștimea de azi cere imperios părinților să le cumpere mingi numaidecât olimpice, ca să le uite repede în debara și să revină la mătăniile în fața telefonului mobil. La 13 ani îmi doream cu adevărată disperare o minge adevărată. Nu se găseau pe toate drumurile. Pe atunci se considera că n-avem destule sape și ciocane și viaducte. Cine să-și mai bată capul cu visele copilăriei trecute prin război și secetă? Aveam specialiștii noștri care știau exact câte și ce fel de ziare trebuiau înghesuite în miezul jinduitei mingi de cârpă, ce fel de ciorapi de-ai mamei legați la capăt și întorși de 3-4 ori pe dos urmau să înfiripe „anvelopa” – numai că se fleoșcăia repede și se lungea ca un castravete, ajungând în cele din urmă mai informă și mai jalnică decât o mâță moartă. Fusese precedată de mingea de crep, de care puțină lume își mai amintește: era rotunjită din carnea roților de tun. Ostenit de hârtoape, zdruncinat de forța surdă a reculului, scrijelit de schije și stropit de sânge și sudoare, crepul devenea cu timpul blajin, pufos și cuminte. Îi rămânea însă „inima” grea-piatră, așa că după trei-patru șuturi piciorul abia mai îndrăznea să lovească ghiuleaua săltăreață.

De voie, de nevoie, unii se specializaseră într-un soi de șuturi împinse, laba piciorului fiind pe post de crosă. Și vai de portarul ce cuteza a opri meteorul de plumb! Acolo, pe maidan, pe toloacă, în vreun cot al uliței, se însușeau primele deprinderi: cu mingea de crep ori de cârpă. Posesorul unicei minuni de crep din cartierul copilăriei, Ițcani, era năzuros și plin de hachițe. Ca să ne împrumute un ceas așa-zisa minge, trebuia să-i facem plocon un tub de la masca de gaze, ori un buzunar de „lumânări” de trotil galben ca petala florii soarelui, un închizător de zebeu, o grenadă dezamorsată, o rachetă verde cu trei stele, ori cine mai știe ce altă drăcovenie cu miros de praf de pușcă…

Cu prima minge adevărată aveam să mă întâlnesc târziu. Voi istorisi cu alt prilej.