Mircea Radu IACOBAN

În decembrie 1991 Grigore Vieru îmi trimetea o lungă scrisoare de patru pagini, rămasă până acum în cea mai mare parte necunoscută. Am ales cu ceva ani în urmă fragmentul intitulat „Nimeni nu poate fi azi autor de unire”, pe care l-am inclus în două dintre cărțile mele, dar în întregime, scrisoarea n-a fost niciodată publicată. Am regăsit-o încercând să fac oarece ordine în noianul de hârtii adunate de-a lungul unei vieți petrecute printre cărți, ale mele și ale altora. Recitind-o, mi-am amintit cu emoție de acei ani efervescenți în care și la Iași, și la Chișinău se credea cu naivă înflăcărare că Unirea se va face joia viitoare și că între Nistru, Prut și Bahlui năboiesc doar șuvoaie de bună credință și sincer patriotism. Deși se spune că poeții sunt mai puțin pricepuți în cele terestre, Grigore se dovedește a fi fost nu numai un analist lucid al momentului politic de răscruce, ci și un vizionar căruia deceniile care au urmat aveau să-i confirme predicțiile. Scrisoarea se intitulează deloc întâmplător „Cu tristețe crezând în viitor”. Iat-o: „Așadar, avem în fruntea Republicii Moldova un președinte ales de popor. Eu unul cred în vrerea domnului Mircea Snegur de a reforma economia și viața noastră social-politică. Nu cred însă că schimbările pe care le râvnim atât de mult se pot face într-un singur an sau în doi, chiar dacă ar veni la conducere un geniu politic. Reformele economice se pot efectua rapid numai în baza unor îndelungi tradiții economice – mai mult sau mai puțin învechite. Or, se știe bine că noi nu am avut asemenea tradiții. Lumea este așa cum este – nerăbdătoare – și nemulțumirile populare vor izbucni, din păcate, foarte curând, mai ales în așezările urbane. Greul cel mare pentru Domnul Mircea Snegur, dar și pentru popor, abea începe. Greul va fi stimulat mereu de către separatiștii care nu au avut niciodată vreun Dumnezeu, dar și de parlamentarii noștri rătăciți al căror singur Dumnezeu este stomacul. Se vorbește mult azi în Moldova dintre Prut și Nistru, dar și în Țară, de Reunirea cu Țara Mamă. Cred că nu-ți trebuie multă pregătire politică și diplomatică pentru a înțelege că în momentul și în condițiile social-politice actuale nu putem ridica problema reîntregirii teritoriale imediate. Deputații care au format nu de mult Consiliul Național al Unirii sunt niște copii. Niște frumoși copii. Dacă eram solicitat, probabil că aderam și eu la acest spontan Consiliu, mai ales că port sentimentul Unirii în suflet și-n cuvânt nu de ieri și nu de azi. La ora actuală însă, Consiliul Național al Unirii, autoritar deocamdată mai mult prin formulare, nu poate face nimic mai mult decât Liga Culturală a Unității Românilor de Pretutindeni sau Asociația pro Basarabia și Bucovina, poate să întindă un pod de flori între cele două maluri ale Prutului, să organizeze un miting, o conferință, să lanseze un Apel, dar nimic mai mult din păcate. Ideea de a crea un centru al Unirii este minunată, dar ea va avea putere numai atunci când vor adera la Consiliu cele mai de seamă personalități istorice, juridice, politice și artistice ale Țării. Deocamdată însă, componenta Consiliului este, cu excepția câtorva nume, destul de pestriță și anonimă. Nimeni nu poate fi azi autor de Unire. Reunirea va fi opera întregii colectivități, opera Clipei istorice care se apropie. După rodul Reunirii să mergem mai întâi în satele noastre atât de rătăcite încă, pe care trebuie să le pregătim clipă de clipă, zi de zi pentru acest măreț Act, și apoi în America și-n Occident. Nu este exclus totuși ca această minune tulburătoare o vor săvârși doi președinți care se numesc Reînflorirea economică a Țării (n.m.: România) și sărăcia groaznică, mai ales lipsa de energie, ce vin peste Basarabia. Eu cred că nu mai avem atât de mult până la Reînflorirea economică a Țării, iar până la sărăcia despre care vorbeam e... și mai puțin. Sunt pe deplin de acord cu Nicolae Dabija; se impune azi necesitatea unui Parlament profesionist alcătuit din, să zicem,100 de persoane. Am asistat în 10 decembrie la lucrările Sesiunii a VIII-a și m-am convins odată în plus că avem un Parlament colhoznic, neguros, în bună parte diletant și reacționar, care dacă nu ne-a tras încă, ne va trage cu siguranță la fund. M-a speriat pur și simplu agresivitatea deschisă a deputaților separatiști, dar și a multor deputați români rătăciți sau vânduți îndreptată contra celor mai dotați și mai inimoși membri ai Prezidiului, prin urmare și contra domnilor Alexandru Moșanu și Ion Hadârcă. Se vorbește tot mai mult de o demitere a domnului Ion Ungureanu din postul de ministru al culturii și cultelor și a domnului Nicolae Matcaș din funcția de ministru al învățământului și științei. Satisfacerea poftelor nesăbuite ale unor deputați de a dărâma pe cei mai valoroși membri ai Prezidiului și pe cei mai de seamă miniștri ar însemna căderea domnului Mircea Ion Snegur din președinție.

                    GRIGORE VIERU

                  Chișinău, 10 decembrie 1991”

 Titlul „Cu tristețe, crezând în viitor” pare și mai întemeiat acum, după trecerea celor 32 de ani.