Mircea Radu IACOBAN

Fostul patron  al ziarului „Curentul” (din 1928),  Pamfil Șeicaru este considerat cel mai mare gazetar român al perioadei interbelice. S-a născut la sfîrșitul veacului XIX (1894). Moare la München în 1980. În 2005 a fost reînmormântat la mănăstirea „Sfânta Ana” din Orșova, ctitoria sa. Șeicaru a înființat ziare, a scris remarcabile cărți de istorie, a fost decorat de regele Ferdinand pentru vitejie în primul război mondial și condamnat la moarte de regimul Dej în 1945. Când s-a dat sentința, se afla în Spania, unde-l trimisese M. Antonescu pentru a tatona  pregătirea terenului în vederea unei negocieri a ieșirii României din cel de al doilea război mondial prin armistițiu. În 1966, Ceaușescu l-a grațiat și l-a susținut financiar pentru publicarea cărții „Karl Marx despre români.” Din întâmplare l-am cunoscut pe Șeicaru în spațiul de tranzit al unui aeroport internațional, prilej cu care am avut o scurtă discuție. Pe atunci erau interzise orice convorbiri cu străinii fără prealabilă permisiune, așa că  întâlnirea s-a încheiat doar cu un schimb de cărți de vizită, urmate apoi de o corespondență cuprinzând propuneri editoriale concrete. Pasaje din prima scrisoare am publicat ici-colo, dar iată că am găsit textul în întregime. Extrem de interesant! „Stimate d-le Iacoban, profesorul Al. Zub mi-a dat adresa Dvs. spre a apela la Editura «Junimea»pentru a edita în primul rând lucrarea mea «La Roumanie dans le grande guerres»apărută la Paris în 1969, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la proclamarea României de la Nistru până la Tisa. Bineînțeles că editarea cere în prealabil autorizarea autorităților investite cu puterea decizie. Ulterior doresc ca, rând pe rând, lucrările mele să fie editate tot la «Junimea». Mi-a plăcut felul în care ați editat lucrarea «Kogălniceanu istoric». Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărților o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile de odinioară. Hârtia, coperta, totul era respingător. Mă gândesc la editura «Cartea românească», precum și la Ciornei. Este o prezentare elegantă a cărților la editurile de azi. Editura «Junimea», al cărui director sunteți, are pentru mine ceva cu totul în afară de condițiile grafice, este editura Iașilor, unde mi-am făcut Universitatea și unde, în 1918, când am împlinit 24 de ani, a început cariera mea de gazetar. Precum vedeți, în 1978 voi împlini 60 de ani de exercitare fără întrerupere a profesiei de gazetar, dat fiind că în anii de exil am continuat profesia la ziare spaniole și azi o încep la publicații germane. Sunt multe volume ce ar urma să le editați și ultimul va fi «Memoriile unui gazetar 1917-1978». (Mi-aș îngădui să vă întreb dacă sunteți de la Botoșani, deoarece pe vremuri am cunoscut și am avut legături de prietenie cu un fost ofițer Iacoban de fel din Botoșani, era cumnatul unui prieten, Mircea Zăgănescu, care locuia în Târgoviște.)  Deci, stimate Domn, eu nu vreau să am decât consimțământul dv. de principiu, urmând să stabilim condițiile contractuale când, tot în principiu, voi avea aprobarea. A doua lucrare ce v-aș încredința spre editare ar fi «Istoria partidelor național țărănist și național țărănist ieșit din fuziunea primelor două partide». În opinia mea, lucrarea aceasta va răspunde unei necesități a generațiilor tinere care n-au cunoscut și nici nu puteau să cunoască epoca îndepărtată când existau mai multe partide. Regele Carol al doilea a suspendat Constituția din 1937, insituind dictatura conform  dicționarului monarhiei franceze Charles Mauvras: „Rege și dictator”. Dictatura regală s-a prăbușit în 1940 prin abdicarea regelui dictator. Ori, un copil născut  la 1937 ar avea azi 39 de ani, deci pentru eleste o epocă total necunoscută – implicit dorind să cunoască epoca pluralității partidelor (n.m.: scrisoarea este datată 5 septembrie 1976). Rămâne de văzut dacă o asemenea lucrare ar fi îngăduit să apară. Această lucrare a apărut la Madrid în două volume totalizînd 700 de pagini de tipar. Sunt și alte lucrări, unele care au apărut, altele în manuscris. Începem cu ceea ce cred că va întâmpina o mai mică rezistență la eventuala aprobare. Apoi, «România în marele război». Mai am, printre altele, o serie de 50 de portrete, unele de 199 de pagini, ca N. Iorga, care ar apărea sub titlul «Fuit quodam lionem». Este un vers din Eneida când începe evocarea căderii Troiei. Evoc prin aceste portrete viața politică, literară, artistică a României până la 1944, începând din 1912. Acestea sunt lămuririle pe care eram datori să vi le dau în legătură cu dorința mea de a fi editat de «Junimea». Cu prietenească strângere de mână, al dv. Pamfil Șeicaru.”

   Am trimis imediat la București către „autoritățile investite cu putere de decizie”, cum le denumea Șeicaru, propunerea de includere în planul editorial a două dintre titlurile evocate în scrisoare. Răspunsul a venit repede și răspicat: NU. După 1989, câteva dintre cărțile lui Pamfil Șeicaru  au fost publicate. Se află și acum în așteptare lucrările cele mai importante.