Mircea Radu IACOBAN

În fiecare toamnă, Bogdan Bârleanu onorează Iașiul cu o nouă expoziție. Este un original în ceea ce gândește, în ceea ce spune, în ceea ce face. „Ăsta-i Bogdan!” exclamăm nu numai în fața picturilor sale, ci și a reacțiilor mai mereu neașteptate, a intervențiilor publice inedite și, câteodată, supramodulate, a deciziilor prea imediate ca să nu fie de tot sincere – și de fiecare dată nu poți decât să recunoști că „ăsta-i Bogdan.” Și pace! Tablourile lui izbutesc, de regulă, să spună ceva profund și descifrabil, drept pentru care sunt prețuite nu numai de critica plastică, ci și la licitațiile în care nu întârzie să apară eticheta „achiziționat”.

Peisagist de vocație, redescoperă optimist în fiecare nouă expoziție alte fețe ale toamnelor și iernilor moldave, căutând și roșul sângeriu întunecat al vechilor zidiri urbane, fie ele ieșene, fie din ostenita Veneție. Nu-și propune să epateze, ci în primul rând să comunice, sugerându-ne un gând, o stare, un sentiment, o idee. N-ai zice la prima vedere că Bogdan ar fi un sentimental deghizat, dar îl deconspiră și modul în care-și tratează plastic temele pânzelor sale și, poate mai prozaic, dar chiar mai relevant, gesturile de compasiune activă pe care le face, public sau nu, atunci când întâlnește dramatismul unor situații cotidiene.

Dacă într-o gazetă s-a publicat povestea unei mame în mare nevoie, i-a oferit ca susținere imediată tablouri spre licitare. Când a luat cunoștință de drama refugiaților ucraineni, a făcut același gest și de fiecare dată sumele rezultate, deloc neînsemnate, au ajuns acolo unde se cuvenea. Bogdan se declară „un împătimi al culorii”, și atunci când simte nevoia descătușării depline, pur și simplu inventează! A avut, pe simezele expozițiilor precedente, un spectaculos univers floral inexistent de fapt, dar imaginat tocmai pentru ca penelul să se poată mișca în voie în acel ROGVAIV pe care îl tot vedem și nu e.

Aici se naște posibila întrebare de ce un colorist statornic stăruie atât de mult în universul deltaic, tărâm unde nu-i deloc un răsfăț al culorii, ci o aparent monotonă desfășurare oglindită în ape sinilii a unor nuanțe galben-obosite încadrate de griuri considerate, de  regulă, terne și reci. Ar putea fi vorba despre o mai profundă comuniune cu Delta, ce determină și adoptarea unei atitudini față de destinul acestui colț de Românie și mirific și năpăstuit. Pentru turistul de ocazie ce șovăie să-și aleagă ca destinație posibilă a concediului de vară între Vatra Dornei, Rhodos ori Mila 23, Delta este bună mai ales pentru plasarea selfie-urilor zâmbărețe. N-are cum să înțeleagă adevărata făptură a acestui tărâm aflat în primejdie să-și piardă  trei dintre principalele sale atuuri: bogăția piscicolă, ritmurile și tăcerile. Sigur că-i de tot tristă sleirea Deltei de pește, dar poate că se va dovedi cumva benefică prin rărirea cohortelor de undițari care, înainte de a arunca nada din bărcile cu motor, sonar și GPS, deschid casetofoanele.

Printre prietenii autentici ai Deltei nu se numără cei care apreciază aventura în împărăția canalelor, stufului și păsăretului în funcție de numărul și talia știucilor din juvelnic. A trecut vremea marilor capturi, iar Bogdan, în preajma plecărilor sale rituale spre Tulcea, îmi spune mereu că nu va prinde nimic – se duce totuși, fiindcă altfel înțelege rostul reîntâlnirii cu ceea ce a mai rămas întreg și neatins dintr-o împărăție unică pe care izbutim s-o mutilăm și s-o agresionăm ceas de ceas. A doua dispariție: cea a ritmurilor proprii Deltei: aici, pe post de metronom era din totdeauna clipocitul tăierii apei cu vâsla lotcii, înlocuit acum de pacostea Yamaha. A treia – tăcerile suverane ce te aduceau într-un cu totul alt tărâm, departe de vulgaritatea Untold-urilor prezentului.

L-am prețuit din totdeauna pe Ivan Pațaichin, dar m-a mâhnit profund (eram pe-acolo) inițiativa lui de a-și sărbători lansarea „canotcii” prin aducerea unor trupe renumite din Capitală care, cu boxele la maximum, au răvășit tăcerile Deltei și au zburătăcit pelicanii... Bogdan Bârleanu mai află, ici-colo, insule de liniște și tihnă – câte or mai fi și câte vor rămâne. Peisajele lui deltaice, la fel de expresive și elocvente, cu valori plastice remarcabile, încep să capete zâmbetul trist al unui „a fost odată”. Precum Veneția, și ea foarte prezentă în creația lui Bogdan, și Delta, una-i în ochiul turistului grăbit și alta în inima adevăraților prețuitori ai frumuseților acestei țări pe care mai toți o înjurăm, și mai toți ridicăm din umeri – „nu-i treaba mea”. Prețuirea față de tot ceea ce-i autentic și românesc sunt sigur că Bogdan a moștenit-o și păstrat-o din familie. Semnificativ: tatăl său, Iftimie Bârleanu, a dăltuit statuile lui Ștefan cel Mare (la Suceava și la Vaslui), Ioan Vodă cel Viteaz, Dosoftei, Cantemir, Neculce, Iorga...