Mircea Radu IACOBAN

Iubesc șahul. Joc săptămânal cu același adversar încă de prin 1996, așa că partidele noastre ar putea începe de pe la mijloc, până pe-acolo le știm pe de rost. La sfârșitul lui iulie, am avut rarul prilej de a verifica cât șah oi fi știind în compania celui mai autorizat examinator: marele maestru internațional Florin Gheorghiu, fost campion mondial la juniori, de nouă ori campion al României, singurul șahist de la noi care se poate lăuda cu remiza într-o partidă cu Bobby Fischer. A acordat un simultan oamenilor de cultură din Iași, prilej cu care mi-am propus să încerc și eu o remiză – adevărată obrăznicie! – dar cine știe, poate cumva merge. M-am străduit mereu să fiu printre primii – ceea ce, de data asta, mi-a reușit deplin: am fost primul... care a cedat. Am încercat să ofer un pion momeală încă din deschidere, ceea ce ar fi putut pregăti un fantomatic șah etern. Orice șahist de rangul meu l-ar fi luat imediat, numai că dl Gheorghiu n-a dat pionului generos ofertat nici o atenție și și-a văzut de-ale lui... Pe vremea în care mai făceam farse confraților, am cerut unui anticar o carte de șah (și s-a nimerit să fie taman una a lui Florin Gheorghiu) pe care, cu ajutorul computerului și al imprimantei, am recopertat-o cu inscripționarea „Mircea Radu Iacoban MANUAL DE ȘAH PENTRU AVANSAȚI.” La concursurile noastre de amatori așezam cu simulată neglijență cartea pe câte un colț de masă: organizatorii, care vedeau din fugă titlul și autorul, mă invitau imediat în prezidiu și-n jurii, iar adversarii îmi propuneau cu grăbire remize. Îi arăt cartea-farsă super-campionului, o răsfoiește și mă aleg doar cu un zâmbet – ceea ce-i absolut de înțeles: pentru Domnia sa șahul este un domeniu sacrosant, de neatins c-o floare, darămite să-ngăduie farse. Până la urmă, și mai ales după partida în care am fost pur și simplu umilit, am încercat senzația că-s un june școler pe care profesorul îl trimite meritat la locul lui, în rândul patru, banca de la geam. Da-s decis să adopt îndârjirea fotbaliștilor care, după cum îndemna și deviza pionierilor de altădată, o țin... tot înainte! Șahu-i ca un drog: dă dependență. A fost și este o bucurie dăruită omenirii de indieni încă de prin veacul al XV-lea înainte de Hristos. De atunci, adică, de două milenii și jumătate, n-a îmbătrânit, nu s-a demonetizat, nu i s-au schimbat regulile și nimeni nu și-a propus să-l îmbunătățească în vreun fel, darămite să-l... reformeze. A rămas așa cum îl știm – dovadă că-i una dintre descoperirile fundamentale ale inteligenței umane, cum ar fi roata, de pildă. Jos pălăria în fața indienilor care l-au izvodit!... În părțile Moldovei, șahul s-a aflat totdeauna la mare cinste. Se zice că, la sfârșitul secolului XVIII, în saloanele Casei Roznovanu îl juca îndârjit și cneazul Potemkin, în compania grațioasei (și infidelei) soții a ambasadorului Poloniei, cu boierii moldoveni pe post de chibiți. Cică – mai spun amintirile unor călători străini – prea cinstitele fețe boierești mai degrabă se prefăceau a ști despre ce-i vorba, spre a fi pe placul prea înaltului oaspete (care, „uitând” cu anii să plece din Iași, a trebuit să se întoarcă la Nikolaev în raclă). Au repus șahul în drepturi scriitorii, în frunte cu Sadoveanu, care a și diriguit, o vreme, ca președinte, destinele Federației cu pătrățele. În zilele noastre, practicanții sunt împărțiți, nu-i așa, în profesioniști și amatori. Cum nu pot aspira la un locșor în tabăra super-instruită a profesioniștilor, notez aici câte ceva despre noi, cei care jucăm din pură plăcere, la modul empiric, redescoperind, pas cu pas, focul, busola, praful de pușcă, America... Printre scriitori, au fost și sunt câțiva șahiști în toată puterea cuvântului. Mulți dintre confrați și-au luat piesele cu ei și mută dincolo de nori: Ioanid Romanescu, Stelian Baboi, Virgil Cuțitaru, Ion Puha de la Iași, Alexandru Căprariu, de la Cluj, Laurențiu Ulici (nu uit că era pricinos și cerea să se dea mișcările înapoi!) și Ion Hobană de la București. Excelent juca și D.R. Popescu. Partidele scriitorilor merită ori nu să le urmărești cu sufletul la gură, dar dialogurile combatanților sunt delicioase și... de neuitat. Odată, la mare, DRP, văzând că adversarul meu, compozitorul Costache D., nu mută și nu mută, iar seria se sfârșise, bagajele erau clădărite în hol, nevestele așteptau la recepție și trenul fluiera în gară, n-a avut încotro și ne-a lăsat în plata Domnului. De anul nou, D.R. mi-a trimis cuvenita felicitare, cu următorul post-scriptum:„Ce mai face Costache, a mutat pionul de as-vară?” Dincolo de toate, șahul îl joacă și regii, și pușcăriașii. Nu-l pot deturna arbitrii, partidele, referendumurile, politicalele. La urma urmei, nici pandemiile. Cvasi-infinitul combinațiilor e-un avertisment și o chemare pentru a înțelege colosala nelimitare a lumii în care trăim și a posibilităților de investigare a propriei inteligenței umane. E bucuria pe care nu ne-o poate lua nimeni. N-au decât să ne copleșească toate necazurile lumii, deschiderea rămâne aceeași: E2 – E4.