Mircea Radu IACOBAN

Cineva a făcut socoteala cu cât a fost păgubit statul român de către mafiotul Ștefănescu: „tradus” în dolari, prejudiciul total nu depășea 500.000, pentru care „Bachus” a fost împușcat la Jilava în 1981. Mai departe, același gazetar  comenta cu nedumerire faptul că pe autorii postrevoluționari ai unor devalizări și hoțomănii de zeci de ori mai mari nu numai că nu i-a împușcat nimeni, dar, nici nu li s-a cerut barem să dea înapoi ceea ce au furat. Controlul averilor prin declarații pe proprie răspundere făr-de consecințe barem reparatorii seamănă cu situația absurdă în care conductorul te prinde în tren fără bilet, urmând apoi doar să-ți ureze „călătorie plăcută” și-atât...

Despre tărășenia cu escrocheriile fericit/nefericitului Ștefănescu, românii au aflat doar printr-o măruntă știre a execuției înghesuită într-un colț de pagină al „României libere”. „Rezonatorul” realmente exploziv al panamalei l-a constituit filmul „Secretul lui Bachus” a cărui revedere mi-a prilejuit-o împlinirea celor 10 de ani de la decesul regizorului Geo Saizescu. Ciudat cât de deosebit te poate impresiona după atâta vreme, și-n bine, și-n rău, un film pe care altădată îl considerai autentic model al satirei cinematografice! Probabil că, la vremea premierei, eram influențat și de amiciția cu cei doi principali realizatori, scenaristul Titus Popovici și regizorul Saizescu, dar mai ales de neobișnuita directețe și virulență cu care era satirizată ceea ce astăzi numim „clasa politică.” O-ncercasem și eu cu două astfel de comedii satirice („Totul pentru fotbal” și „Am o idee!”) dar am făcut-o mai degrabă aluziv și „fitilist”, pe când scenariul lui Titus pur și simplu dădea cu toroipanul, bușind cu nemilă în dreapta, în stânga, și tot mai sus ceea ce, desigur, n-avea cum să scape ochiului atent al Securității. Care constata în noiembrie 1983 că scenariul „este o satiră la adresa vieții social-politice din România, vizând <moravuri și năravuri> actuale (...) un record de vulgaritate în desfășurarea de lux și corupție în care sunt prezentați  activiști de partid, vicepreședinți, directori de întreprindere, ziariști, prostituate în diverse ipostaze.”

Și chiar așa era – dar se justificau tușele groase prin însăși defilarea de personaje grosiere și situații la limita umanului proprii lumii interlope. Titus a scris scenariul dintr-o suflare și chiar mi s-a lăudat, la telefon, că l-a „toporât” în patru zile. La fel s-a repezit cu decupajul regizoral și cu filmările Saizescu – de unde și imperfecțiunile pe care, atunci, nici nu le luam în seamă, se vede că acceptate în contrapartidă cu rafalele de satiră inteligentă, unele cu mantinelă, altele cât se poate de directe (de calibrul citării în treacăt, într-un dialog, a zicerii din antichitate „ne sutor ultra crepidam” – cizmarul nu poate privi mai sus de sanda). Sigur că la Comisia Națională a Cinematografiei (încă nu făceam parte din ea) scenariul a fost respins „cu brio” și au urmat rafale de proteste inflamate ale celor „de sus”, care, între altele, au îngăduit Securității sau Miliției, nu mai știu exact cui, să... scrie (!) o filă de dialog ce urma să fie introdusă în film pentru a mai „echilibra” viziunea mult prea neagră a scenariului – ceea ce nu s-a mai petrecut în analele cenzurii românilor de pe vremea lui Carol II, când se indica nu numai ce trebuie tăiat din text, dar și ceea ce urmează să fie scris în loc!

Sumedenie de scene au fost ciuntite, unele personaje au fost scoase total – de pildă, fiul lui „Bachus”, bețiv, curvar ținut pe palme și-n puf de taică-său. (Am pățit cumva la fel cu piesa mea „Fără cascadori!” în care imaginam un dialog între un mare șef și fiu-său care tocmai comisese un grav accident de circulație. Piesa a fost scoasă fără explicații din programul tv și abia târziu aveam să aflu că taman atunci „prințișorul” săvârșise un accident similar...)

Responsabilitatea acceptării scenariului lui DRP și-a asumat-o Ion Traian Ștefănescu, cred că nu fără anumite susțineri „la vârf” rămase anonime. Actoricește, „Secretul lui Bachus” s-a bucurat de prestații excelente, Șt. Mihăilescu-Brăila în rolul titular evoluând impecabil și izbutind, cred eu, performanța întregii sale cariere. Ceea ce pe ecran n-avea cum să se vadă mi-a povestit Saizescu: în momente dintre cele mai importante ale producției, unanim prețuitul și inimitabilul actor brăilean condiționa imperios continuarea filmărilor de... suplimentarea drepturilor sale financiare! Asta e! Ceea ce-i complet ratat în film rămâne scena ultimă, care amintește de piesele cu „final albastru” din anii ’50, când apărea în cadrul ușii, salvator și justițiar, milițianul în uniformă. Discursul de vehementă condamnare a mafiei astfel demascate, susținut total neconvingător (nu-i vina lui!) și rostit ca de la o tribună a destinului de către Emil Hosu, a fost cu siguranță prețul plătit pentru aprobarea filmului.

Cum s-ar putea spune, păcat de sângele vărsat!