Mircea Radu IACOBAN

Fiecare cu amintirile sale. Nu știu alții cum și ce simt, dar eu, când am văzut răsfățându-se pe prima pagină a „Gazetei sporturilor” fotografia clădirii „stăpânirii” de la Tiraspol, străjuită de statuia lui Lenin, pur și simplu m-am înfiorat. Probabil că Hagi se va strădui să uite cât mai repede jocul absolut penibil cu „Sheriff” (campioana Republicii Moldova fără nici un jucător moldovean!) conform mentalității tipice sportivului român „ce a fost, a fost, important este meciul viitor, mergem înainte”. Câtă vreme căpitanul echipei, Alibec, nu-i altceva decât un dulap de colțurile căruia ricoșează toate mingile, iar răsfățații  Mazilu, Borza, Artean, Kiki & comp. nu izbutesc a doua pasă elementară, chiar că acel  0-3 s-ar cuveni uitat – dimpreună cu pretențiile fotbalului nostru de a reprezenta altceva în competițiile europene decât ciuca bătăilor. În ce mă privește, de la Tiraspol am alt gen de amintiri: este imposibil să uit  că, în 1990, când tocmai se scria prima filă însângerată a războiului de la Nistru, am avut onoarea să fiu arestat, împreună cu fotograful de la Agerpres, Lăzărescu, amândoi considerați „spioni români” și închiși undeva, la subsolul clădirii „Sovietului”. Ciudat: cea mai însemnată amintire a momentului a fost și a rămas de natură... olfactivă: puțea îngrozitor a ceapă stricată – se vede că spațiul de detenție rezervat spionilor români s-a amenajat cu grabă într-un fost depozit al cantinei tiraspolene... În România se cunosc mult prea puține despre „Republica transnistreană” de nimeni recunoscută (în afară de Rusia și ai săi), așa că îmi îngădui câteva semnificative referiri documentare. Dintre cele 22 de personalități care onorează capitolul „născuți în Tiraspol”, în Cartea de aur a orașului sunt menționați un pictor, un chimist, trei activiști și... 16 fotbaliști (!).  Populația: ruși  48%, ucraineni 33%, moldoveni (adică, de fapt, români) 15%.  Tiraspolul are acum 153.000 de locuitori, cifra totală incluzând și Tighina (Bender), oraș înglobat ilegal într-o entitate  stat în stat denumită „Prednistrovie”, adică dincolo de Nistru – iar Tighina e dincoace. Circa 10.000 de români-moldoveni din Tiraspol s-au refugiat în Basarabia după războiul de la Nistru – mulți au statutul de refugiat și acum. În liceu, elevii nu învață istoria Moldovei, ci pe aceea a Rusiei. În cartea de școală (pag. 2) scrie negru pe alb: „Manual pentru studierea istoriei patriei.” Deci, Rusia = patrie! La lecțiile de literatură clasică, elevii nu-i studiază pe Eminescu, Creangă, Hasdeu, Alecsandri, cum se știe, considerați de Chișinău ca reprezentativi pentru scrisul moldav, ci pe condeierul general Piotr Pavlovici Verșingora, erou al URSS, laureat al Premiului de stat, și pe Pușkin, cu singura îndreptățire că a vizitat cândva Tighina... Dacă cea mai mai mare parte a industriei Republicii Moldova n-ar fi fost construită programatic și premeditat în Transnistria, Tiraspolul n-ar fi avut cum să-și materializeze pretențiile de independență, iar principalele obiective industriale transnistene probabil că n-ar fi devenit flagrantele surse de contrabandă ce l-au îmbogăți și pe patronul de la „Sheriff”.  Dar să revin: la Dubăsari au fost primii doi morți ai războiului de la Nistru, membri ai miliției secesioniste locale, într-o ciocnire cu Poliția moldavă. Iar noi, chiar în ziua aceea, am intrat în Transnistria, spre a fotografia pensionarele de pe șine care blocaseră de-o săptămână circulația feroviară. Lăzărescu a pozat mai întâi lozincile („Nu dorim mămăligă moldovenească din mâna românilor”, „Femei nistrene, cauza voastră e dreaptă, vom învinge!”), după care am încercat un dialog cu purtătoarea de cuvânt a babelor greviste, o jună roșcată cu  ochi alunecoși, gene rimelate și  orbite albăstrii. Orice o întrebam, primeam același răspuns: „Eliberați-i pe deputații noștri, aleși de popor”. Nici nu aflaserăm că Snegur a izbutit să-l aresteze  pe „președintele” Smirnov (avea să fie repede eliberat după intervenția Moscovei, nici asta n-aveam de unde s-o știm). Atmosfera devenea tot mai încărcată, se adunase popor revoltat că-s tolerați la Tiraspol „românii spioni” după ce, la Dubăsari, „ai voștri i-au ucis pe ai noștri”. Spațiul rubricii nu-mi îngăduie să detaliez, cei interesați de întreaga poveste pot afla amănunte în cărțile mele „Zece ani de foc” (pag. 31-34) și „Jurnal”, vol. 3, ed. „Junimea” 2023). „Volga” noastră, de fapt a redacției gazetei Moldova suverană”, a fost blocată violent pe podul de peste Nistru de două mașini militare care ne-au izbit și din față, și din spate. Vreo zece tiraspoleni îmbrăcați în salopete kaki și încălțați cu teniși rufoși ne-au scos din biata „Volgă” rău boțită, ne-au dus întâi la Tighina, apoi la clădirea pozată de „Gazeta sporturilor”. După jumătate de zi de așteptare, am fost interogați de un bărbos bulgar ce dorea să afle ce arme și muniții am adus ilegal la Tiraspol. Cum nu primea răspunsul dorit, s-a decis percheziționarea mașinii, înconjurată acum de o mulțime agitată ce vocifera tot mai amenințător. „Volga” a fost cumplit vandalizată, i s-a jupuit până și tapițeria, abțibildurile tricolore au fost lovite cu ranga – lumea voia răzbunare cu aceeași acuză obsesiv repetată: „ai voștri i–au ucis pe ai noștri!” Nu știu cum s-ar fi terminat toate dacă bulgarul care mi-a confiscat reportofonul n-ar fi dat peste interviul pe care cu o zi înainte i-l luasem lui Snegur. Și cum, în momentul acela, de bunăvoința lui Snegur depindea eliberarea lui Smirnov (habar n-aveam!) s-a considerat că-i mai bine să se pună capăt reprezentației, mulțimea din piață să fie trimisă acasă, „spionii români”  primind îngăduința să se întoarcă la Chișinău cu biata mașină  desfigurată. Cum se vede, nici eu, nici Hagi, nu putem avea, după un episod tiraspoleam, amintiri prea plăcute. Fiecare, cu-ale sale.