Mircea Radu IACOBAN

S-au împlinit 160 de ani de la nașterea fostului rector al Universității ieșene Nicolae Leon. În analele medicinii figurează ca întemeietor al parazitologiei românești și printre primii biologi care, riscant, au cutezat să verifice pe propria lor persoană efectele cercetărilor întreprinse în universul plantelor halucinogene și parasimpatolitice. Din familia Leon avea să se impună încă un întemeietor de școală (hidrobiologie și ihtiologie), primul director al Muzeului de Științe ale Naturii, fratele vitreg al lui Nicolae, Grigore Antipa. Chipul căruia îl vedeam pe aversul bancnotei de 200 de lei ediția 1992, înlocuit grabnic în realitatea șubredă a portofelelor noastre de cel al lui Lucian Blaga.

În lumea universitară din a doua jumătate a veacului XIX, și mai ales în high life-ul ieșean al epocii, amintirea lui Nicolae Leon a rămas, desigur, prin truda științifică de pionierat, dar mai ales printr-o întâmplare consemnată de gazetele vremii sub titlul „Mortul înviat”. Priveghi, jale, flori, lumânări, coroane, catafalc, discursuri. Când erau în toi, rectorul s-a ridicat din sicriul deschis, năucind și înspăimântând înlăcrimata adunare funebră. Minunea minunilor, în ziua ultimului drum, cel către cimitir, învie mortul!! Neculai Leon trece un picior peste marginea sicriului, își freacă ochii și dă să coboare de pe catafalc, producând leşinuri printre cucoane şi-nspăimântând amarnic partea bărbătească. Primul se dezmeticeşte... mortul, care-şi cere scuze: fusese victima propriei sale experienţe de biologie.

Dornic să cunoască mai bine efectele alcaloidului extras din buruiana hyosciami niger (populara măselariţă), a îngurgitat un decoct prea tare şi a intrat într-un soi de letargie: auzea şi-nţelegea tot ce se petrecea în juru-i, fără nici o posibilitate de reacţie. (Când, la 5 oct. 1931, avea să moară de-adevăratelea, nimeni n-a mai scos o vorbă în preajma sicriului – dacă Leon i-aude şi-nvie iar?) Spre bucuria lui, la moartea dintâi n-a avut parte decât de vorbe bune; oricum, trebuie să fie extrem de ciudat şi incomod s-auzi poporănii sporovăind despre tine şi tu să nu le poţi întoarce barem o vorbă...

Dornic să verifice însușirile măselariței, despre care se știa că posedă un complex de alcaloizi cu efect asupra sistemului nervos parasimpatic, dar încă nu se bănuia că poate induce o stare cataleptică în măsură să trimită un om viu la cimitir, rectorul ieșean a sorbit o infuzie prea concentrată și a ajuns într-o stare patologică similară rigidității cadaverice, combinată cu o vagă conștiență care-i permitea să vadă și să audă cele ce se petrec în juru-i fără posibilitatea vreunei reacții. Catalepsia nu era deloc o noutate, a îngrijorat omenirea încă de la primele începuturi, ajungând chiar obsesie pentru personalități hipersensibile: scriitori cunoscuți au cerut ca, înainte de a li se pecetlui gropnița, să li se instaleze o sfoară până la un clopoțel rămas afară – care, de altfel, n-a sunat nicăieri și niciodată.

Și nu-i singura afecțiune (cum altfel să-i spun?) care te poate trimite cu zile la cimitir, mai bântuie ca sumbră eventualitate și cataplexia, ori catatonia, cea ce ar putea justifica apariția sicriului înzestrat cu hi-fi sau linie directă cu moștenitorii... Sumedenie de cazuri au fost semnalate în India, Brazilia, unii nu se sfiesc să afirme că s-ar afla și-n Biblie! În ianuarie 1992, în jurul olteanului  Ilie Dobre (alt Dobre, nu performerul urletului la microfon) se adunaseră invitații la priveghi, când a înviat mortul – ceea ce a prilejuit un fatal atac de cord tatălui, iar fiul „răposatului”, de spaimă, a sărit pe fereastră și avea să rămână cu un handicap pe viață... În 2022, o bătrână din Predeal a fost întoarsă din drumul spre groapă de salariații firmei de pompe funebre care „au avut o bănuială”... Destule se întâmplă și-acum, darămite mai bine cu un veac înainte!

Revenind la farsa primejdioasă și involuntară jucată ieșenilor de rectorul Nicolae Leon, nu pot să nu-mi închipui scene similare aduse mai spre actualitate. Doresc viață lungă tuturor președinților României, dar cum în mentalul nației nici unul nu pare a fi or a fi fost demn de deplină stimă, încerc să mi-i închipui pe fiecare, după o doză de hyasciami niger, ascultând fără drept la replică comentariile adevărate la întristata adunare de la funeraliile naționale. Ar fi, poate, șocul ce le-ar deschide ochii și i-ar readuce printre noi. Poate înțelepțiți.