Mircea Radu IACOBAN

Numai cine nu vrea nu vede că, în pofida unei producții (mai mult sau mai puțin) lirice record, se adâncește hiatusul între poezie și cititori. Nu dă deloc bine s-o spui deschis, vei fi catalogat imediat drept retrograd, „defazat”, vei fi suspectat de precară înzestrare culturală, și, cu siguranță, lipsit de antenele care să-ți îngăduie capacitatea de recepție necesară. Se ia ca punct de reazim avertizarea lui Walt Whitman: „pentru a exista mari poeți este nevoie de mari cititori”. Posibil, numai că în librărie se arată că-i pe dos: taman marii poeți au parte de tiraje semnificative, ceea ce ar dovedi că, fără a neglija aportul box-office-ului și faimei, este reală prețuirea unui public mult prea larg pentru a fi alcătuit doar din „mari cititori”.

Nu-i foarte departe vremea când, la „Junimea” publicam cărțile de poezie ale lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu în zeci de mii de exemplare. Tirajele de azi sunt de zece-douăzeci de ori mai mici – ce s-o fi petrecut între timp? S-a schimbat o  orânduire, lumea întreagă s-a schimbat, în bună măsură și cititorul, interesul pentru carte în general și literatură în particular a suferit dramatică involuție. Devorat de sticla televizorului, a regresat an de an și – aici e aici! – poezia însăși s-a depărtat de ființa ei cea adevărată. Slobozită de sub apăsarea rimei și ritmului, tinde să se cuibărească în poala prozei.

Somerset Maugham, unul dintre cei mai mari prozatori ai lumii, spunea: „Coroana literaturii este poezia. Ea reprezintă cea mai sublimă creație a minții umane. Constituie atingerea frumuseții și delicateții. Prozatorul nu poate să facă altceva decât să se dea la o parte atunci când trece poetul.” Ei bine, în ultimul deceniu, taman poetul este cel dat la o parte, prozaismul tinzând să invadeze tot mai adânc teritoriul poeziei! De voie, de nevoie, citesc sumedenie de compuneri tipărite sub steagul fals al poeziei. Dacă s-ar recompune și retipări un astfel de text cu șirul rândurilor fragmentate refăcut, nimeni nu și-ar da seama că-i vorba de proză în toată regula. Uneori, proză realmente valoroasă, numai că ilicit drapată în hlamida poeziei. Și câte n-ar mai fi de spus!

Cercetând prin dosarele vechi, am dat peste un text interesant publicat acum 15 ani de un tânăr (pe atunci) condeier ieșean şi, chiar dacă opiniile sunt expuse prea frust, chiar cu anume brutalitate, în esenţă avem de a face cu un punct de vedere demn de luat în considerare, pentru întâia oară atât de limpede exprimat, cu o vehemenţă ce nu poate ascunde stropul de mâhnire prelins printre rânduri. Numele autorului: Călin Ciobotari (aș vrea să știu dacă-și menține întrutotul opiniile de atunci). Citez: „Este o mare enigmă pentru mine ce se întâmplă cu poezia timpurilor noastre. Cu poezia, pentru că în privinţa poeţilor, lucrurile sunt mai clare (…) Poeţii îşi pun chipurile prin tramvaie, nu de alta, dar să vadă şi prostimea cum arată un poet, poeţii participă la diverse evenimente cu iz de cumetrie lirică, la diverse Festivaluri internaţionale de Cucuri şi Bărbi, poeţii se premiază între ei, poeţii se publică reciproc prin reviste într-un soi de masturbatorie iluzie a propriei lor vizibilităţi naţionale (...) La Iaşi, pe poeţii adevăraţi îi numeri pe degetele unei mâini, pentru că mulţi, confundând înşiruirea fadă a unor vorbe din fondul de cuvinte al limbii române, au impresia că şi-au câştigat dreptul de a-şi zice poeţi. Iar cum adevărul, în forma lui cea mai avantajoasă, este adevărul-convenţie, dacă un grup de indivizi convine reciproc asupra statutului de poet, atunci totul e în regulă. Rămâne însă, cum spuneam, drama poeziei adevărate care, iată, nu mai binevoieşte a bântui, ca înainte, structura fiinţei omului contemporan. Cetăţenii patriei se chinuiesc, se străduiesc până la screamăt să producă minunate conjuncţii lirice, însă, în afară de – caz fericit – constructe paradoxale şi ghiduşii terminologice, nu prea le mai iese nimic. Mi se pare că democraţia nu prieşte poeziei – şi spun asta gândindu-mă la halucinanta efervescenţă, la remarcabilele experienţe poetice ale anilor 80. Mi se mai pare că, astăzi, nu se mai poate trăi poetic; se mimează, eventual, această trăire, se disimulează; poezia astăzi se face, nu mai survine, se fabrică şi nu mai are alura aceea demiurgică. Nu pot fi depăşite anumite şabloane, nu se mai poate evada din diverse paradigme-temniţă, pare că s-a intrat într-un blocaj fundamental. Se experimentează, se caută în dreapta şi-n stânga, se dă sfoară în ţară după noi formule, noi tehnici, dar totul e în zadar. Între poezie şi poet a început a se isca un hău primejdios, în care, după toate semnele timpului (...) cădea-va poezia şi nu poetul. Poezia e obosită şi traumatizată de violurile la care a fost supusă. Ar avea nevoie de o pauză, de un fel de tăcere, asemenea solului pe care nu-l cultivi o vreme, tocmai pentru a-i da posibilitatea să-şi revină.” 

Poate prea direct și crud spus, dar, ce să-i faci, în bună măsură adevărat.