Mircea Radu IACOBAN

A apărut una dintre cele mai importante cărți editate la Suceava în ultima jumătate de veac: Dicționarul „Ctitori ai ethosului ștefanist”, dedicat unei școli de îndelungată și exemplară tradiție, Colegiului Național „Ștefan cel Mare”. Cele aproape 1000 de pagini tezaurizează un enorm volum de informații, parte din ele inedite ori foarte puțin cunoscute, apte să lumineze cu elocvența documentului istoria învățământului românesc într-o felie de timp extrem de agitată, presărată cu accente și dramatice până la tragism, și sărbătoresc-euforice, într-o zonă unde totul s-a arătat mai dificil din pricina complicațiilor ținând de prezervarea etnicității și de meandrele politicilor culturale statale.  

Școala s-a înființat în 1860, într-o vreme în care românii constituiau în Bucovina mai puțin de jumătate din populație, dar aveau încă din 1848 opt deputați în Parlamentul Imperial de la Viena, iar Decretul ce marchează nașterea Obergymnasium-ului sucevean prevedea că româna „va fi introdusă ca obiect de instruire în clasele I-IV imediat ce profesorii vor cunoaște pe deplin ambele limbi.” Deci, nu elevii români trebuiau să învețe limba țării în care-s minoritari, cum cere acum Zelenski, ci profesorii pe aceea a școlarilor!

N-o fi fost monarhia Kesaro-crăiască model de tratare a naționalităților din imperiu, dar, surprinzător, prin comparație, pare mai luminată și mai tolerantă decât diriguitorii de acum ai părții din Bucovina rămase în Ucraina! Chiar să vezi și să nu crezi!

Faptul că la izvodirea acestui Dicționar s-a lucrat mai bine de un deceniu mi-a amintit, fără a avea, desigur, vreo legătură directă, broderia liturgică medievală de la Putna cu inscripția „Multe fete, timp îndelungat, au ostoit la aceste zaveze” – în ideea remarcabilei investiții de trudă, timp, rigoare, minuție, pasiune și dedicare pretinsă grupului celor 77 realizatori (chiar vreo sută, dacă adăugăm coordonatorii, traducătorii și ceilalți contributori direct implicați) alcătuit în majoritate de foste sau actuale slujitoare ale școlii bucovinene. Principalul efort l-a pretins, desigur, colectarea enormului volum de date personale: bănuiesc că s-au solicitat direct CV-uri menite să acopere necesitățile de informare ale prezentului, numai că fiind vorba despre o școală cu peste 160 de ani vechime, cercetarea a trebuit coborâtă către documente de arhivă, colecții ale vechilor gazete, inclusiv în germană, monografii de mult uitate, mărturii cvasiignorate rămase în sumedenie de surse și izvoare, corelări între realitățile momentului din Austro-Ungaria și Principatele Române ș.m.a.

Lista trimiterilor bibliografice este pur și simplu copleșitoare! N-ar fi reproșat nimeni autorilor Dicționarului dacă rămâneau la nivelul colectării și ordonării datelor personale ale subiecților incluși în sumar: oricum, ar fi însemnat o contribuție remarcabilă la mai buna cunoaștere a celor ce au contribuit substanțial la instaurarea și rodnica funcționare a „ethosul ștefanist” devenit marcă nu numai a unor destine, ci și a unui anume climat cultural moldav – dar sunt propuse, mai ales când este vorba de creația artistică, și judecăți de valoare bine articulate și dificil de contestat.

De când lumea, toate aparițiile editoriale de acest tip suscită și discuții cu caracter, de regulă, cantitativ: de ce cutăruia i se acordă atâtea pagini și altuia mai puțin? De-ar exista un șubler-minune, poate s-ar izbuti astfel de calibrări la milimetru între caratele valorii reale și numărul de rânduri acordat. Rămâne pe viitor, probabil în sarcina inteligenței artificiale. Deocamdată, s-ar putea vorbi și despre unele disproporții, datorate râvnei exagerate cu care unii subiecți și-au ornat CV-ul, dar esențial rămâne faptul că-i vorba de un material informativ al cărui tezaur își crește valoarea pe măsura trecerii timpului. Cu adevărat regretabile ar fi cele ce ar lipsi, față de cele aparent prisoselnice. Să fie adunate între coperțile unui Dicționar, că lumea află târziu și prea repede uită!

Cititorul găsește o bogăție de date și fapte, multe neștiute, despre dascălii instituției, dar mai ales despre absolvenții merituoși ai Colegiului, între care se numără eroi de război ai Bucovinei, un laureat Nobel (Gheorghiță Crețu, Premiul pentru pace 2012, într-un grup de cercetători chimiști), academicieni, olimpici internaționali, poeți, prozatori, dramaturgi, folcloriști, filosofi, juriști, oameni politici, istorici, arheologi, numismați, teologi, biologi, entomologi, matematicieni, chimiști, geologi, geografi, medici, artiști plastici, muzicieni, fiecare dintre ei izbutind să lase o distinctă urmă a excelenței trecerii prin contribuția adusă la consolidarea zestrei românești de cultură, știință, politică, simțire națională. Impresionantă listă!

După cum impresionantă este în întregime cartea coordonată de Corina Dominte, Rodica Belța, Bogdan Mihai Dranca, sub privegherea directorului Colegiului, Dan Popescu. Închei, propunând o mică erată: la pagina 296 se menționează că Ilie Grămadă a fost, între 1970-1975, directorul Editurii „Junimea”. E-un fake news nu știu de unde iscat. Profesorul Grămadă, pe care, de altfel, l-am stimat și prețuit pentru prestația la Teatrul Național, n-a avut cum să fie director la Editura ieșeană pentru simplul motiv (de altfel menționat la pag. 359, dar și-n cartea mea de muncă) că postul a fost deținut între 1969 și 1979 taman de sussemnatul, absolvent seria 1956 al Liceului sucevean „Ștefan cel Mare”.