Mircea Radu IACOBAN

Din ultimul număr al revistei „Literatura și arta” (Chișinău, nr. 26/2023) aflu sumedenie de informații interesante privind linia ferată care pornea de la Huși,  trecea Prutul pe la Albița și ajungea la Bucovăț, în inima Basarabiei. Am mai scris despre ea în această rubrică, numai că am utilizat doar surse documentare românești, care luau linia de la adevăratul ei capăt, stația Crasna, apoi o treceau prin Huși, până ce traversa podul feroviar de la Albița (distrus mai apoi de bombardamente sovietic), spre a ajunge la întâlnirea cu magistrala Chișinău-Bălți.

Două pricini au împiedicat refacerea căii ferate care lega lesnicios malurile Prutului și a avut un rol foarte important în transportul de trupe din primul Război Mondial: mai întâi faptul că nu mai exista podul peste „râul blestemat” și apoi fiindcă era o cale ferată cu ecartament îngust de 1 m, cu cât au rămas și-acum, din vremuri răposate, tramvaiele de la Iași. Ceva mai mult adică decât „mocănițele” forestiere (760 mm), dar destul cât să justifice ironiile șăgalnice ale contemporanilor. Iată cum îl vedea ironistul elegiac Barbu Nemțeanu: „O trenișor de Crasna-Huși / Locomotiva ta e-un samovar / Iar tu, întreg, pari un tramcar / o jucărie de păpuși / Când dai semnal că pleci, zâmbim cu toții / Ades mă mir că nu te fură hoții / Atâta ești de infim...”

Cum-necum, gâfâind cu 10-15 kilometri pe oră, trenulețul (cu care a călătorit și Iorga) și-a făcut sârguincios câteva decenii treaba. După „lărgirea” din 1937 a liniei Crasna-Huși, cea îngustă, până la Bucovăț, a rămas doar cu misia transfrontalieră, și ea încheiată odată cu dispariția podului. La noi, nimeni nu și-a mai amintit de ea, deși România, zice-se, ar fi fost prima direct interesată de ameliorarea legăturilor feroviare cu Basarabia, și atunci, și azi mult îngreunată de obligativitatea schimbării boghiurilor la Ungheni.

Șefii administrațiilor locale de peste Prut din epoca sovietică s-au arătat preocupați de eventualitatea refacerii liniei și au inițiat demersuri la care au primit același răspuns de la prim-secretarul Ivan Bodiul: „niet!” Mai deschis s-a arătat a fi, după 1990, președintele filorus Voronin: „Mai întâi construim o cale ferată cu ecartament european pe segmentul Iași-Ungheni-Chișinău, reconstrucția drumului de fier Bucovăț-Leușeni rămâne un proiect de viitor.” Nu s-au făcut nici una, nici alta, dar măcar s-a vorbit despre o eventualitate total ignorată dincoace de Prut. Unde, și mai rău, în 2012 s-a desființat și linia CFR normală Crasna-Huși (teoretic mai există, dar între șine, pe dealul Dobrina, au crescut ditamai copacii!).

Am prins vremurile când în oraș funcționa o Agenție de voiaj și de la Huși la București circulau două perechi de accelerate directe cu vagoane de dormit (probabil și la insistențele hușeanului Ralea). Orașul avea două deschideri către lumea largă, una spre est, alta către vest, amândouă acum amputate. De ceva vreme ființează Asociația „Calea ferată Crasna-Huși”, autoare a unor insistente solicitări trimise Ministerului Transporturilor pentru reluarea circulației pe segmentul ce asigura relația cu magistrala feroviară 600. Răspunsurile sunt cât se poate de amabile: „da, cu plăcere, dar...” dacă linia ar fi cât de cât rentabilă. Ceea ce-i greu de crezut că se va întâmpla vreodată, câtă vreme la unul dintre ultimele controale, în tot trenul Huși-Crasna s-au aflat 8 călători, dintre care numai trei cu bilet cumpărat!

În zvăpăiata mea tinerețe, pe când vânam gâște sălbatice în bălțile din preajma Prutului și ale deltei râușorului Elan, am dat adeseori peste niște denivelări ciudate, după care ne piteam în pânda de noapte: păreau a fi diguri, deși râul-graniță era la kilometri depărtare. Abia acum le-am înțeles rostul: de fapt, erau ramblee ale fostei căi ferate Crasna-Huși-Bucovăț. Au rămas, sunt în (relativă) bună stare, șine cu ecartament normal s-ar putea așeza pe creasta vechilor terasamente, dar dacă nu mai există podul... Așa că, din păcate, linia îngustă către Basarabia este menită să rămână pecetluită doar în sipetul cu amintiri. Ultimul mecanic al miniaturalei locomotive cu aburi se numea Giosanu și a fost  mutat disciplinar pe-o „mocăniță” CFR fiindcă, între Dolhasca și Fălticeni, deschisese vagoanele și eliberase țăranii răsculați arestați în 1907. Ceea ce a fost considerat act de eroism și o stradă din Huși îi poartă numele. Am întrebat, la un liceu din Huși cine poate răspunde la întrebarea de ce se numește strada Giosanu. N-a știut nimeni.