Mircea Radu IACOBAN

A trecut (când?) un veac de la naşterea unui scriitor-medic, Ion Hurjui, profesor universitar specializat în gerontologie – ramura medicinii care se străduie să prelungească viața și să aline suferințele bătrâneților (a fost și președintele Societății Naționale de Gerontologie). Propria-i senectute, la altitudinea căreia adunase numeroase cărți de poezie și proză, dar și docte cercetări în specialitatea profesiei, și-a orânduit-o cu înțelepciune calmă și așezată, cum de altfel i-a fost din totdeauna felul; cât privește plecarea către neștiutele tărâmuri de dincolo de Styx, nu pare atât de iremediabilă și definitivă câtă vreme cel ce a scris ”Ornicul trecerii” n-a ratat șansa supraviețuirii în regatul necuprins al literaturii.

A onorat-o remarcabil printr-o poezie cu marcat sunet propriu, când cristalin și senin, când  „hașurat” și vătuit printr-o anume (până la urmă părelnică) incifrare. Chiar și „bine temperat”, lirismul și afectivitatea stăruie, iar versul rămâne tonic prin sensurile mai adânc ascunse, spre a dezvălui până la urmă un sentimental încercat de întrebări și greu de pus, și greu de răspuns. Fiu de învățător, cum mulți am fost cei din generația ’70, inducea prin simpla prezență un sentiment de liniște și echilibru: nu l-am văzut niciodată pe doctorul-poet Hurjui, și nici nu mi-l puteam închipui iritat, enervat, tracasat, excedat, era un blajin cu seninătatea ce ascunde taine ale apelor mai adânci...

În 1966 așezam în pagina revistei Cronica cele dintâi poezii ale debutantului Ion Hurjui, după care, la „Junimea”, în 1968, îi editam evocatul ”Ornic al trecerii”, iar în 1979 îi pregăteam pentru tipar Poemia (avea să apară mai târziu, după plecarea mea de la „Junimea”). N-am fost foarte apropiați, eram la vârsta perpetuei agitații și precipitări tinerești, rezerva și negraba mai temeinică a altora n-aveau cum să consune cu impetuoasele noastre tentativele de ardere repezită a etapelor.

Într-ale literaturii, doctorul Hurjui s-a grăbit mai încet și, cum până la urmă s-a văzut, nu fără temeiul accederii la cuvântul inspirat. Este aproape obligatoriu ca referirile la un medic-scriitor să cuprindă, barem parțial, onoranta listă a slujitorilor lui Esculap seduși de literatură, începând cu Rabelais și continuând cu Schiller, Cehov, Maugham, Conan Doyle, Cronin, Bulgakov ș.m.a. O listă similară i-ar menționa, la noi, întâi de toate pe Vasile Voiculescu, apoi pe Gr.T. Popa, Augustin Buzura, Emil Brumaru, Dorel Schor, Dan Tărchilă ș.a.

Ce-i mână pe doctori în lupta cu cuvântul și, în general, în cultivarea domeniilor sacrosante ale artei? Semnificativ: în 1990 s-a înființat la noi „Societatea Medicilor Scriitori”, ființează o „Asociație de Arte Frumoase a Medicilor”, concertează Orchestra simfonică a doctorilor, ceea ce sugerează o anume legătură între strictețea profesiei, telurică totuși, și tărâmul miraculos de slobod al artelor frumoase. Ar explica-o, poate, mai strânsa apropiere directă de suferință, una dintre statornicele fețe ale condiției umane (Iov: „Omul se naște ca să sufere, așa cum scânteia se naște ca să zboare”), de momentele unice ale despărțirii de cele lumești, dar și de bucuria ce o aduce contribuția medicului la miracolul alinării sau vindecării. O categorisire restrictivă, tot din rândul doctorilor propusă, vrea să stabilească o distincție între cei ce au practicat medicina și după accederea în literatură, doar ei fiind îndreptățiți să poarte titlul de medic-scriitor (Cehov, Voiculescu) și cei care au părăsit-o (Bulgakov, Buzura, Brumaru). Oricum inaplicabilă în cazul poetului Ion Hurjui, care, contribuind la școlirea universitară a viitorilor medici, rămâne undeva la hotar, tot slujire a profesiei însemnând. De altfel, n-a uitat niciodată că, medic fiind, îndatoririle rămân.

În vacanțele noastre scriitoricești de la Neptun, împreună cu doamna sa, tot universitară la Medicina ieșeană, își asumau voluntar și impecabil misia de medici ai seriei. Mi-i amintesc pe amândoi făcând stoic de gardă cu schimbul, o noapte și-o zi, la suferindul Fănuș Neagu, care trecea prin una dintre primele crize ale maladiei care avea să-i aducă sfârșitul. A trecut un secol, totul pare a se fi sfârșit de mult, dar cărțile lui Ion Hurjui rămân. Și nu-s doar „o piedică în calea uitării”, ci dovedesc împlinirea unui destin scriitoricesc până la urmă fericit.