Mircea Radu IACOBAN

La spartul târgului, câte ceva despre meciurile Naționalei de fotbal. Un vechi proverb arab spune că dacă ai un bun conducător de cămile, nici nu mai ai nevoie de cămile. O fi valabil și după isprăvile de la Priștina și Lucerna? Pe de o parte se zice că Iordănescu, schimbând inspirat, a izbutit egalurile, făcând să rămână prea puțin semnificative meritele trupei de „cămile”. De cealaltă, Edi a greșit fundamental, caravana ratând trei puncte în Kosovo și obținând cu prea mare noroc punctul din Elveția. De data asta mă tem că adevărul nu se mai află la mijloc! Fără îndoială că Iordănescu este un băiat inteligent, de la el până la Alibec (mingea s-a izbit de atacantul nostru ca de colțul mesei și n-a izbutit să-și arate decât inepta colecție de tatuaje) pare a fi o distanță cât de la Tecuci Nord la Lucerna. Nu-l recomandau prestațiile anterioare din așa-zisa „Superligă” (curat super!), „gura lumii” l-a băgat în echipă, după cum gura lui Hagi senior a impus prezența descalificantă a feciorului încă inapt de performanță. Dar nici ceilalți n-au fost mai breji, cu excepțiile unanim apreciate Mihăilă și Moruțan (care nu știu zău ce notă ar fi primit dacă jucau tot meciul). La Priștina, cu siguranță că nu se putea recomanda jocul elaborat, construit meticulos, din pricina terenului-băltoacă, și deschiderea lungă ar fi fost una dintre tacticile recomandate. Numai că fotbaliștii marilor echipe izbutesc cel mai ades, prin tehnicitate, direcționarea exactă a pasei lungi și receptarea ei la fel de exactă, în vreme ce ai noștri trimiteau mingea înainte, cât mai departe, și hai după ea, ce-o fi, o fi – cam cum joacă, la noi, „Sănătatea” Dorohoi. Elvețienii, cu 70% posesie, au avut 91% pase corecte, iar noi, 62%! Nu știu dacă asta spune tot, dar, cu siguranță, spune multe despre valoarea reală a fotbalistului român în anul de grație 2023. Geaba inspirația conducătorului de caravană, la ce bun să-l considerăm vinovat în toate cele? Cred că-s unul dintre puținii care au avut neșansa să trăiască de două ori în meciurile cu Elveția aceeași umilință a jocului nostru sub orice critică: în 1967 prezent la locul faptei, în 2023 doar telespectator. Transmiteam la Radio România de la Zürich, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, meciul sărbătoresc (era al 200-lea al Naționalei), tot în calificările pentru Campionatul european. Nu poate fi comparată valoarea selecționatei de atunci (în teren se aflau Dobrin, Lucescu, Pârcălab, Dridea, Nunweiller III și alți adevărați ași) cu aceea din 2023, cum nu-l poți compara pe Dobrin cu Pușcaș. Eram de departe favoriți și am încasat 7 (șapte!) goluri, în vreme ce la Lucerna, cu un 11 mult mai firav și considerați victimă sigură, am izbutit egalul! De fiecare dată pe dos, când ghinion, când noroc cu carul! Gazeta de atunci, 1967, „Sportul popular”, aprecia cu mâhnire dintr-un meci pentru toată lumea de neînțeles spusele comentatorului (pentru propoziția „nici nu știu ce să vă mai spun” urmată de o tăcere „albă” de două-trei minute). Ce să mai spui, era deja 0-6! La microfon, exprimări mai drastice nu erau pe atunci cu putință... Nu-s deloc entuziasmat de obținerea calificării datorită norocului, fiindcă n-are cum să țină șansa la infinit, iar un vechi proverb rusesc spune că „norocul este țiparul din heleșteul proștilor”. Nici Heine nu-i mai îngăduitor: „Norocul e-o fată ușuratică”. Mingea nu sare a doua oară, întâmplător, din capul unui Pușcaș aflat și el pe-acolo, după cum nici ghinionul n-are cum fi de veci. Adevărul adevărat se întemeiază doar pe valoare și ni-l vor arăta meciurile următoare, de care, spun sincer, mă tem. Darămite dacă ne calificăm! Geaba bun conducător de cămile, câtă vreme caravana taman cămile performante n-are! Am izbutit un egal cu șansă în Elveția, dar ne-am arătat încă odată bicisnici, trebuie să recunoaștem că n-avem valori autentice și improvizăm mereu, de la un meci la altul. Iată aprecierea concluzivă a atacantului elvețian Turkilmaz după jocul de la Lucerna: „Românii? Incredibil de slabi! Și Andorra ar fi rezistat mai bine!” Așa stând lucrurile, reproșurile total aiuristice ale lui Ogăraru adresate comentatorilor tv. („Limbaj degradant! Nu pot să rămân indiferent, nu pot permite așa ceva!”) sunt o prostie cât casa. A trecut vremea când poncifele „milioane de inimi” (se mai practică pe la Prima tv.), „ai noștri ca brazii”, „să fim cu sufletele alături de tricolori” (suntem, dacă merită!), arbitrii ne persecută, ne-au fost refuzate nu știu câte penaltiuri, ofsaid, fault și henț la golurile încasate, „mergem înainte cu fruntea sus!”, „băieții noștri iarăși nedreptățiți”, „driblingurile fantastice ale alor tricolorilor” când tabela arată 0-3, pot fi legitimate doar de prestații onorante, în acord cu starea generală a fotbalului european. Dacă am înțeles bine, vehementul Ogăraru cere suspendarea comentatorilor care au spus la microfon adevărul adevărat. Nu-mi amintesc decât de două astfel de interdicții la microfon primite în „epoca de aur” de către Urziceanu, care și-a permis să spună că „maghiarii joacă brutal ca de obicei” și de bunul și amic și coleg Cristian Țopescu. Dacă vă mai amintiți, el a îndrăznit să ceară pentru fotbaliștii români permisiunea de a evolua în echipe din străinătate. De fiecare dată, cea mai indignată s-a arătat atunci a fi „tovarășa” de la „Cabinetul 2”. Asemenea celor ce au transmis acum de la Lucerna, amândoi comentatorii aveau dreptate. Iar Ogăraru este doar ridicol și penibil.