Mircea Radu IACOBAN

Bacalaureatul este în toi, așteptăm noua și fără îndoială zemoasa recoltă de aberații și idioțenii. Până atunci, ne delectăm cu cele din anii precedenți. Numai că, foarte cinstit zis, n-ar prea fi temei de râs, cât mai degrabă de plâns: ai noștri tineri de pe net învață cum să-și înnoade biata neștiință de carte cu libertatea nelimitată, suficiența și insolența induse de necultura culeasă din joaca pe taste. Nu m-ar îngrijora prea tare faptul că eleva X scrie „Ion Creangă s-a născut între 1876 și 1890”, nu-s fan al memorizării căznite a anilor din biografiile scriitorilor, iar fătuca barem a prins din zbor cevașilea, deloc esențial, cumva totuși pe-acolo, fiindcă, de fapt, anul nașterii humuleșteanului nu se cunoaște prea precis, rămânând undeva între 1837 și 1839. Dar să scrii că s-a născut în 1890, adică... la un an după ce a murit, e prea de tot.

Nici perla elevului vasluian care a scris că romanul lui Rebreanu „Ion” îl are ca autor pe Arghezi nu m-ar îngrijora peste poate: este vorba de incultură în stare gemă, pe care școala, oricât s-ar strădui, nu mai are cum s-o dreagă. Respectivul poate deveni un bun tinichigiu auto, nimic rău în asta, este nevoie, va fi util chiar dacă n-a citit „Ion”. Sigur că nu astfel se cuvine privite menirea și rostul școlii și că nu acest nivel nenorocit ar justifica dramatice semnale de alarmă, dar, pe de altă parte, închipuiți-vi-l pe elevul care crede că Arghezi a scris „Ion” în fața savantlâcurilor din subiectul al treilea al bacalaureatului ediția 2023: „Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un text narativ aparținând lui Liviu Rebreanu ori Camil Petrescu” – și nu oricum, ci ținând seama de câteva repere obligatorii, între care „analiza a două elemente de structură, de compoziție, și/de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu, acțiune, conflict, modalități de caracterizare, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, registre stilistice, limbaj etc.” (parcă-l văd pe corector numărând cuvintele tezei – dacă-s 394 și nu minimum 400, e de rău!).

Am urmat cinci ani de filologie, am publicat vreo 40 de cărți într-o limbă, română, zic eu, acceptabilă, și nu cred că la asemenea subiect aș putea obține, cu îngăduință, mai mult de șase-șapte!

Am impresia că, încă de la „incipit”, alcătuitorii șaradelor-sperietoare arată că au cam pierdut legătura cu pământul, uitând că nu pregătirea câtorva prezumtivi olimpici reprezintă țelul final, ci în primul rând readucerea tuturor elevilor mai aproape de carte, de literatura și limba română. Ne place, nu ne place, trăim într-o țară în care se ignoră reguli elementare ale scrierii și exprimării corecte, limbajul este tot mai grav avariat de ravagiile inculturii, de poncifele internetului și de bălțarea cu eglezisme, iar cartea a devenit rara avis în vilele cu piscină și termopane. Țară ce deține recordul european la analfabetismul funcțional ajuns în rândul elevilor la 51,3% (în Finlanda: 4,8%). Adică, peste jumătate dintre liceenii noștri nu-s capabili să înțeleagă ceea ce citesc. Și li se cere, la bacalaureat, aflarea (într-un text care nu li s-a dat, presupunându-se că l-ar fi parcurs cândva) de „instanțe ale comunicării narative”, „relații temporale și spațiale de la incipit până la final”, „registre stilistice” ș.a.m.d.

Într-o comună, dacă-s doar 10% maghiari punem inscripționări bilingve; în școala românească pot fi într-o clasă mai mult de 50% analfabeți funcționali, iar examinatorii pretind tuturor celor din bănci răspunsuri doctorale! Sigur că școala trebuie să țintească mereu depășirea pragului de sus, dar n-are voie să uite că de împiedicat, te-mpiedici de cel de jos. Cu siguranță, reperele învățământului nostru nu pot porni de la altitudinea negativă a extremei precarități intelectuale, dar nici n-o pot ignora – se uită însă că subiectele la Bacalaureat sunt menite să verifice știința de carte a elevului, nu elevata capacitate imaginativă a examinatorului!

Într-o ediție anterioară, candidaților la examenul maturității li s-a cerut să-și definească idealul de personalitate ce și-l propun. Citez fără prea multe comentarii (dar cu corecțiile gramaticale obligatorii): „modelul meu este Radu Mazăre, pentru că a dus fetele la vot în costum de baie și face învierea pe plajă”; „modelul meu este Ilie Năstase, pentru că nu îi pasă de gura lumii și s-a însurat de multe ori.”; „pe Becali îl văd ca model ca băiat de băiat ce sunt”; „Cătălin Botezatu este un model pentru orice ființă, pentru că el ia fete din viața reală, le duce și le îmbracă la București, pe unele chiar mai adânc în Europa”. Cam pe-aici s-a ajuns, adică la disfuncții profunde în capacitatea de înțelegere a sensurilor fundamentale ale vieții, extremă precaritate intelectuală, mize puerile și false în conceperea propriei evoluții, cedarea în fața agresivității nimicului poleit.

Toate, desigur, și din vina școlii. Dar nu numai ei.