Mircea Radu IACOBAN

În anii primei tinereți am dat peste o carte a lui Henry Troyat. Se vede că n-a fost doar o lectură întâmplătoare (la vârsta aceea citeam la grămadă, tot ce-mi cădea în mână), câtă vreme îmi amintesc și acum scene și personaje din romanul intitulat aparent nefericit în traducere românească „Paingul” (rebotezat în reeditările ulterioare „Păianjenul”), numai că Eminescu însuși validează vechea înfățișare a substantivului în „Memento mori” și numai acolo („diamantoasa fină de paingăn pânză”).Tema dominanței masculinității impusă de misoginul Gèrard probabil ar căpăta un plus de interes pentru lecturile actuale preocupate de identificarea discriminării, dar cartea prevestește înainte de orice capacitatea de fină analiză și profunzimea introspecției demonstrată de Troyat în viitoarele scrieri – mai ales în „Dostoievski”, formidabilă frescă a unei întregi epoci, tipărită recent de prestigioasa editură ieșeană „Polirom”. Știu că într-o rubrică de cotidian nu-i locul pentru savantlâcuri într-ale filosofiei, cum ar comporta referirile prea grăbite la opera lui Dostoievski, dar se pare că n-ar fi lipsită de interes pentru publicul larg observația că bună parte din ideologia Dughin-Putin se sprijină, dacă nu chiar „se trage” din concepțiile celui ce a scris „Crimă și pedeapsă.” Ceea ce n-are cum să întunece receptarea de azi a unei opere copleșitoare prin excelența analizării psihologiei umane și a realităților politico-religioase într-o Rusie care și atunci, și acum, își caută agresiv locul și (ne)norocul într-o Europă considerată de Dostoievski când ostilă, când (mai rar) model conceptual de urmat. Nu-i Dostoievski de vină că Putin urmează drumul primejdios al unei filosofii ce propunea în veacul XIX mai multe întrebări decât răspunsuri, cum nu-i de vină Wagner că-l iubea Hitler. Cu atât mai mult cu cât bună parte din același drum al cunoașterii a fost legitimat în mai mare sau mai mică măsură de Balzac, Dikens, Gogol, Hegel ș.m.a. După cum, la rându-i, romancierul rus i-a influențat evident pe Camus, Freud, Kafka, Proust, Sartre, Soljenițân. Prea destulă și această listă onorantă de nume! Cum mai scris în această rubrică, sintagma „sufletul rus” a inventat-o, la mijlocul secolului XIX, un... ucrainean, Gogol, autorul romanului „Suflete moarte”, și l-a preocupat statornic pe Dostoievski, care considera că principala necesitate spirituală a poporului rus este nevoia de suferință, citită în cheia creștin-ortodoxă a răstignirii, a suferinței pentru ceilalți, printre caracteristicile esențiale ale sufletului rus numărându-se și compasiunea. Ori ceva s-a răsucit adânc și brutal la 180⁰, ori diagnozele marilor spirite din veacurile trecute n-au fost corecte: după atacarea Ucrainei este și mai limpede că, dimpotrivă, rușii și Rusia provoacă total nemotivat enorme suferințe întregii Europei și destabilizează dramatic mapamondul. Se arată a fi reală nevoia rușilor de suferință, numai că... de suferința altora. Ideologia lui Dughin, inspiratorul lui Putin („Patria Rusiei este războiul”) scriitorul o anticipează și o susține. Dostoievski: a idealizat dictatura și figura „tătucului țar”, precum și absolutismul monarhic, tot așa cam cum se arată a fi astăzi dictatura lui Putin. Aparent inexplicabil, câtă vreme tocmai Țarul l-a trimis pe scriitor la ocnă după ce i-a înscenat oribilul spectacol al execuției, după cum și realitatea că poporul rus îl votează în neștire pe Putin după ce-și vede fiii întorși în sicrie dintr-un război putinist absurd și profund nedrept. Dacă în literatura lui Dostoievski concepțiile ce azi le-am numi retrograde sunt clamate prin personaje cu rol de porta-voce, într-o credibilă dimensiune spirituală, dar fără a se putea distinge prea limpede poziția autorului, afirmațiile lui din luările de poziție publice sunt tranșante: Occidentul încearcă să transforme Rusia într-o sucursală europeană, „războiul va împrospăta aerul sufocant pe care îl respirăm”, „ce este mai sfânt și mai curat decât războiul pe care-l poartă azi Rusia?” (n.m. – este vorba de războiul de la 1877, pe care-l vedea tot ca o expediție menită să salveze conaționali slavi –va fi fiind vorba despre bulgari?), „Europa este minată și mâine se va prăbuși fără să lase vreo urmă în vecii vecilor”, „spre marea slavă a lui Dumnezeu, lumea va aparține spiritual doar Rusiei și va fi cea de a treia împărăție, împărăția armoniei și a pan-slavismului total.” Ca urmare a luptei eterne între scepticism și credință, tocmai credința în Isus o consideră temelia dăinuirii lumii noastre, biserica fiind doar transformatoare a „unui mister supranatural într-o imagine pentru novici”, astfel întemeind „comunismul creștin” și prevestind „un divorț între biserică și religie”. Cât despre libertate: „nu va fi compatibilă niciodată cu fericirea”. Nu-i ușor de înțeles de care parte se situează Dostoievski” – spunea Berdiaev. Nici nu cred că-i neapărată nevoie, câtă vreme se vede limpede că ideologiile se nasc și mor, în vreme ce fructele bine pârguite ale artei rămân.