Mircea Radu IACOBAN

Continuă în pas voi demonetizarea și banalizarea adjectivului „național” – în primul rând din cauza excesivului, exageratului și, de fapt, inexistentului drept la auto-atribuire a denumirii cutărei instituții. Urmată ades de validare ministerială potrivit căreia: începând de la data de, instituția până atunci locală, ori cu extensie regională, a devenit națională! De fapt, Maricica își admiră în oglindă altă pălărie, toate rămânând cum au fost, doar firma e ceva mai fosforescentă și mai orgolioasă. În subsidiar, se sugerează și o schimbare de statut: „dom’le, aveți grijă, ăștia-s naționali!” An de an, în progresie rapidă, unul devine mai național decât altul! Există cumva un cod de performanță care să îngăduie edificarea unei scări valorice încununate cu superlativul rangului „național”? S-ar cuveni să fie ordinul de ministru nr. 3723/2013, care stabilește condițiile atribuirii titlului de colegiu/național(pe termen limitat, 5 ani, după care ar urma o re-evaluare. Așa stând lucrurile, un colegiu ar putea fi azi național” și peste 5 ani ne...național, după care să revină la onoranta titulatură! Nu prea merge, „național” nu-i o notă în catalog pe care o acorzi azi și mâine dai alta. Actul ministerial are prevederi bine conturate în ce privește „colegiul” și deloc limpezi pentru „național”. Nu pot fi luați amândoi termenii pe același bilet, cu bară între ei, fiindcă unu-i una, altu-i alta. Dicționarul spune limpede: „Național(i): care este propriu sau aparține unei națiuni, care caracterizează o națiune sau un stat, care se referă la un stat, la o națiune, sau le reprezintă.” Dintre zecile de „colegii naționale” ivite prin toată țara (de fapt știutele licee, unele, desigur, reprezentative și de tradiție,) câte pot răspunde cerințelor definiției? Prima instituție de pe teritoriul românesc denumită oficial „națională” a fost Teatrul Național din Iași. Cu o simplă și deplin justificatoare explicație: la mijlocul secolului 19, viața teatrală ieșeană era dominată de trupe străine, în special de limbă franceză. Teatru național a însemnat atunci teatru în limba nației. Univocul termenului s-a alterat în timp, devenind cumva jinduit însemn valoric. N-am mai aflat un ordin de ministru care să stabilească de ce și cum Teatrul din Sibiu a devenit peste noapte „național”. De ce nu și instituții similare de spectacole din Oradea, Brașov, Galați, Constanța? De câteva decenii, la Iași, în aceeași clădire a Naționalului viețuiește și Opera – care a considerat că-i util, firesc necesar să-și modifice denumirea în „Opera Națională Română Iași”. Că nimeni nu mai face legătura titulaturii cu condiționarea „limba națională” este explicabil, dar de ce operă „națională” și, mai ales, „română”? Funcționează în Iași vreun teatru de operă în altă limbă? „Ateneul Tătărași”, care a evoluat spectaculos în ultimii ani datorită unui manageriat performant, a găsit și el de cuviință să devină „Ateneul Național Iași” (probabil având drept antemergător întru re-botezare Ateneul din Sibiu, și el acum „național”). De partea ieșenilor s-ar afla istoria instituției, fondată acum mai bine de un secol; am căutat informații similare despre Ateneul sibian și n-am aflat mai nimic. Cu ceva îngăduință, vârsta respectabilă a instituției și o lungă activitate benefică în slujba culturii române prin veac ar putea constitui argument în acordarea onorantei titulaturi „național”. Colegiul Național din Iași poartă această denumire tocmai din 1874 – posibil și cu motivația dintâi „școală în limba nației”. Mihai Eminescu considera liceul din Suceava, astăzi purtător al numelui marelui voievod Ștefan, că-i menit să devină „un foarte bun, dacă nu cel mai bun institut secundar românesc”. Colegiul național „Honterus” din Brașov este atestat din 1574. Adevărat, cu predare în limba germană (nici un nume românesc în lista absolvenților de marcă ai școlii brașovene!), dar consider că poate să se intituleze „național” dacă-l apreciem și din perspectiva politicii naționale privind minoritățile conlocuitoare. Dar sumedenia de alte instituții școlare sau din felurite alte domenii care-și arogă astfel de titulatură neavând decât îndreptățirea unui azi performant și nici o ancoră solidă în vechime ar avea neapărată nevoie de confirmare în timp. Ca să nu mai vorbesc despre inflația de concursuri „naționale”, ca și de aplicarea etichetei „internațional” cutărui concert la care cântă și un fluieraș din Nisporeni. În toate țările Europei civilizate nu vei întâlni categorisirea „național” decât (adesea unicat) în cazul instituțiilor care într-adevăr „se referă la un stat, la o națiune, reprezentându-le.” La noi, auto-intitulările bombastice fac carieră, ajungându-se până în preajma ridicolului: Institutul agronomic și de medicină veterinară ieșean se numește acum „Universitatea științelor vieții.” Oare celelalte universități ieșene ce științe or fi studiind?