Mircea Radu IACOBAN

A murit în Ohio o profesoară de română pe care ieșenii au prețuit-o și admirat-o: Mihaela Boeriu. Stabilită în SUA de prin anii 70, a păstrat cu sfințenie amintirea plaiului natal și legăturile cu țara: în pridvorul casei ei din Columbus, unde m-a găzduit prin 2002, era în permanență arborat drapelul României. La primirea tristei vești am căutat prin vechi dosare și albume de mult nerăsfoite ceva mărturii care să mi-o reamintească pe ieșeanca răposată în alt colț de lume.

Printre pozele de la Niagara ori de la întâlnirile cu cele câteva românce din Columbus care încercau să scoată dincolo de ocean o gazetă în „limba vechilor cazanii”, am dat peste un e-mail primit de la Mihaela acum două decenii. Interesată până la pasiune de arta și cultura românilor, izbutise să afle referiri documentare mai puțin cunoscute privind opera lui Brâncuși. Nu aduceau numaidecât inedite noutăți, ci mai degrabă confirmau convingător, de la o sursă de astă dată directă și credibilă, supoziții cu oarecare circulație la noi și până atunci. Este vorba despre un fost director de şcoală la Târgu Jiu, Matei Stoicoiu, coleg de clasă cu Brâncuşi, care s-a întâlnit cu sculptorul chiar atunci când acesta căuta locurile cele mai potrivite, în parcul oraşului, pentru amplasarea originalelor sale poeme în piatră.

Doctorul Traian Stoicoiu – de la care proveneau informațiile Mihaelei – era fiul directorului școlii (a murit în 1999, în SUA), cel care ar fi auzit din gura lui Brâncuşi că autorităţile române au schimbat nepermis denumirea lucrărilor, deturnând simbolistica lor reală. „Coloana infinitului” se voia un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial şi titulatura ei exactă era „Coloana sacrificiului infinit”. Al doilea monument, căruia îi spunem „Masa tăcerii”, se numea, în intenţia lui Brâncuşi, „Masa apostolilor neamului”. În fine, „Poarta sărutului” ar fi fost cea mai vinovat reintitulată, fiindcă nu-i altceva decât „Monumentul reîntregirii neamului”: fiecare picior este alcătuit din patru stâlpi uniţi sus cu o grindă, astfel sugerându-se cele 8 regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mamă. Sărutul simbolizând unitatea. Aşa să fie oare? Poate că da – după 1944, cine să admită, oficial, o titulatură trimiţând la ideea reîntregirii naţionale?

Brâncuşi însuşi era considerat un reprezentant al formalismului burghez cosmopolit, prima lui expoziţie fiind deschisă la Bucureşti abia în 1956. În ansamblu însă, chestiunea este complicată, şi cu cât examinezi mai atent mărturia doctorului Stoicoiu, cu atât mai apar și îndoieli. Nu-i nici o noutate faptul că, în intenţie, „Coloana” s-a dorit un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial. Chiar simplu, numărând modulele, se va vedea că acele 15 octaedre, plus două jumătăţi, totalizează cifra 16 – trimitere la anul 1916. În exegezele brâncuşiene, coloana este unanim asociată cu cinstirea jertfei eroilor români – deci, semnalarea lui Stoicoiu nu aduce nici o noutate. Celelalte ipoteze se cer, însă, discutate, în special afirmaţia că „Poarta sărutului” ar fi un monument închinat ideii reîntregirii. Întrebare: de ce nimeni, inclusiv Eliade (considera „Poarta sărutului” „o întoarcere la lumea dintâi...”) care, aflat în afara graniţelor ţării, îşi putea permite în toată voia orice afirmaţie, n-a menţionat niciodată o relaţionare posibilă între sculptură şi idealul reîntregirii? Apoi, se cuvine luată în consideraţie preocuparea constantă a artistului pentru tema sărutului, începând cu versiunea statuară din Montparnasse (1910) şi continuând cu „Coloana sărutului”, înţelese ca părţi componente ale „Templului contemplaţiei”, fără legătură cu situaţii şi evenimente prea terestre.

A căuta relaţionări foarte concrete în cazul operei unui pionier al abstractizării înseamnă a subţia esenţializarea cu încărcătură filosofică prin nedreaptă coborâre de la general la particular. Pentru interpretarea semnificaţiilor „Porţii sărutului” au curs râuri de cerneală, s-a apelat la Hegel, la Marx, la Heidegger şi, poate, ansamblul sculptural se cuvine analizat numai în totalitatea lui – masa tăcerii fiind un simbol al vieţii, poarta sărutului, al iubirii, coloana, al nemuririi. Alte interpretări fiind, evident, posibile.

Adaug încă o mărturie, de astă dată, proprie: fostul prim-secretar de la Tg. Jiu în perioada proletcultistă, Ploştinaru, mi-a spus că a primit sarcină să dea jos coloana, „expresie a artei burgheze decadente”. S-a făcut c-o trage, legând cablurile de două tractoare Stalineţ şi a raportat că nu o poate da jos, dar a găsit soluţia „valorificării” monumentului: i-a amplasat o stea roşie în vârf, luminată dinăuntru, ca la Kremlin. Steaua ar fi rămas aproape doi ani cocoţată pe creştetul Columnei, până ce o vijelie a dat-o jos. Coloana a rămas. Fă-te frate cu dracul, până ce treci puntea! Oricum, cele semnalate în misiva Mihaelei merită luate în seamă.