Mircea Radu IACOBAN

Conform Dicționarului, expresia românească „ce-am avut și ce-am pierdut” în înțelesul ei dintâi și general acceptat ar sugera că spaima-i degeaba, n-am prăpădit nimic, n-are de ce să ne pese, eventuala întristare e făr-de temei. Conține și un sâmbure fatalist: „așa a fost să fie”, actualizat în omniprezentul „asta e, altfel nu se putea!” pe post de răspuns-corolar a-toate justificator. Eu aș lua interogația exclamativă la propriu, ca un îndemn bilanțier la analiză lucidă – a venit vremea să ne întrebăm cum e cu daraua și ocaua, cu ce ne-am ales și dacă strădania s-a meritat. Poate fi pentru oricine o temă personală de reflecție vizavi de propriul destin, dar și o invitație de cercetare a istoriei prezentului unei națiuni din unghiul de vedere al contabilului care totalizează cu abacul: atâta câștig, atâta pagubă.

Cât privește starea României și Europei în anul de grație 2023, probabil că-i devreme pentru concluzionări prea drastice și ar trebui să ne mulțumim doar cu analize de etapă. În cazul țării noastre, la ordinea zilei se află două viziuni simplificatoare flagrant opuse: prima triumfalistă (aderarea la UE a fericit România), a doua taman pe dos: ne-a preschimbat într-un paria balcanic cu statut subaltern de colonie supusă. Optimiștii pun pe un talger al balanței libertatea de a călători, dreptul nelimitat la informare (mai mult sau mai puțin obiectivă) și la exprimare a opiniei proprii, susținerea financiară europeană reală, sentimentul că ai o „mamă” ocrotitoare a familiei (prea diversă spre a fi și trainică-monolit), privegherea unei justiții supranaționale aptă să corecteze erorile și abuzurile sistemului judiciar național, precum, de ce nu, și fleacurile adesea mai convingătoare, începând cu Coca-cola, filmele pe Netflix ori navigarea pe net via Tik-Tok.

Celălalt talger pare mult mai apăsat: resursele naționale nu mai sunt ale noastre, țara este supra-îndatorată, indicatorii nivelul de trai continuă să ne situeze în coada clasamentului european, am primit miliarde de la UE, dar am trimis direct sau indirect în țările dominante ale Uniunii și mai multe miliarde, importăm pâinea coaptă din grâu românesc, aducem de afară lalele și exportăm forță de muncă înalt calificată, este grav compromis sentimentul identității naționale, acceptăm cu supușenie imixtiunea ambasadelor în funcționarea întregului organismul statal românesc – într-un cuvânt, nu mai avem cum să ne gestionăm decisiv propriul destin!

Se conturează, însă, o tulburătoare întrebare: nu cumva pentru cele întâmplate României bună parte din vină îi aparține? Nu prostiei, necinstei și amatorismului politicii românești se datorează în bună măsură înfoierea capitolului „ce-am pierdut” din străvechea întrebare retorică? Poate-i prea devreme pentru desprinderea unor concluzii, dar dubiul se menține. Alții – rușii  de pildă – par a nu încerca urmă de îndoială. Conform declarațiilor lui Putin, „Nu am pierdut și nu pierdem nimic prin declanșarea operațiunii militare speciale în Ucraina”. În fața unei astfel de afirmații, orice judecată sănătoasă l-ar suspecta că trăiește pe altă planetă și nu înțelege nimic din cele ce se întâmplă dincolo de zidurile Kremlinului. Nu mă refer aici la tragedia trăită de zecile și sutele de mii de familii care au primit în sicrie trupurile fiilor trimiși să lupte pentru o cauză care nu-i a lor și nici a nimănui (recent, la Petersburg, Putin a declarat că regimul de la Kiev este nelegitim, întrucât provine dintr-o lovitură de stat – ca și cum dacă-n Serbia ori Bulgaria s-ar petrece lovituri de stat, România ar fi îndreptățită să-și trimită oastea spre a „elibera” cele două popoare vecine!) și nu-i vorba nici de enormele pierderile materiale suferite de Moscova atât pe frontul din Ucraina și pe cel general economic, cât despre o adevărată sinucidere morală.

Câștigă sau pierde războiul, Rusia va fi pe vecie damnată să apară în ochii întregii lumi drept țara care, însușindu-și deplin definiția ideologului Dughin („patria Rusiei este războiul”), rămâne țara etern agresoare, primejdie și piază rea europeană, capabilă să nesocotească toate principiile dreptului internațional și să ridice genocidul la nivel de politică statală. Așa cum îl văd eu, prin tratative, sfârșitul războiului ar avea o singură soluționare probabilă: Kievul cedează definitiv Crimeea, iar așa-zisele „republici” create prin comedii de referendumuri la Donețk și Lugansk rămân Ucrainei, cu un anume statut special. Taman situația dinaintea invaziei! Adică, ceea ce Putin a avut n-a pierdut, de câștigat n-a câștigat nimic, dar cu imens prejudiciu moral, material și de imagine. Însângerata tragedie arătându-se oricum inutilă, devine și mai monstruoasă, revelând și șubrezenia mitului ce considera armata Rusiei drept cea mai puternică din lume – până la urmă dovedind-se, vorba lui Blinken, a doua din Ucraina...