Mircea Radu IACOBAN

Mă aflu într-o grea cumpănă: oare n-o fi venit  vremea să accept și să mă predau? Nu cumva am  ajuns un bătrân retrograd și defazat, conservator ruginit, incapabil să guste și să accepte propunerile noii arte a veacului XXI? Și, precum sportivii, să nu-mi rămână decât sloganul calp „asta e, mergem înainte”? Iar spre a fi în ton cu „lumea bună” a artei, să aplaud fals ceea ce (evident, din punctul meu de vedere) nu merită? Săptămâna trecută, niște basculante au adus cu trudă și de departe câteva tone de pietroaie pe care le-au deversat  taman în Piața Unirii din Iași. Mi-am zis că-i vreo nouă ispravă edilitară – iar s-or schimba bordurile sau pavimentul, ori, cine să mai știe, urmează să se construiască vreun dig proteguitor de tzunami-urile Bahlului, dacă nu cumva e-o replică ieșeană a Cetății Sucevei menită să... să ce? Cam  din acest punct, adică de la „ce?”, „să ce?”, „de ce?” încep nedumeririle, tristețile și regretele mele că, probabil, am rămas de căruță în materie de gust artistic. Se vede că, în vreme ce pe autorii experimentelor inovatoare veacul XXI i-a înzestrat cu electronică de vîrf, receptorii mei în materie de artă și artistic funcționează cu lămpi antediluviene, rămânând greu sensibili la o parte din oferta artei conceptuale hiperintelectualizate și elitiste. Trebuia de mult să iau seama că, de-o vreme,  nici „ce?, nici „de ce? ”, nici „ca să ce?” nu se mai poartă; dimpotrivă, cine cutează să pună astfel de întrebări desuete este expus catalogării ca incult, retrograd, și, până la urmă, deși nu se prea vede legătura logică, naționalist.  Tonele de bolovani din Piața Unirii ar fi, de fapt, o lucrare de artă inedită și curajoasă, o „instalație-manifest” ce propune „o temă de actualitate cu impact major asupra societății”. Se intitulează (greu de deslușit temeiul) „A walk in the Park”. Probabil că s-au terminat cuvintele în limba vechilor cazanii, că altfel i s-ar fi spus, pe românește, „O plimbare prin parc”, deși nu-i nici un parc primprejur, iar străbaterea spațiilor labirintice dintre pietroaiele colțuroase nu-i lipsită de primejdii, mai ales pentru copii.  Iată și deslușirile autorului, artistul clujean Cristian Rusu: „Instalația <The Walk in the Park> duce ironic și critic mesajul de la clișeul lingvistic, adică un lucru care se face, de regulă, foarte relaxat, la experiența spațială a contactului real și problematic cu ceva ce nu vedem chiar zilnic: ruinele cotidianului nostru, iar, mai nou, ruinele cauzate de războaie și de cutremure.” Dar dacă mie aceleași grămezi de pietroaie îmi evocă drama dispariției mirabilei civilizații aztece, ori tragedia dezindustrializării României? Sunt obligat să accept precizările tematice ale autorului? Să fiu iertat, dar asta-mi amintește de desenele copilăriei, când scriam sub fiecare imagine „casă”, „vacă”, „floare”, pentru a se ști despre ce-i vorba. Titulatura (în cazul de față inadecvată și inutilă) e una, explicațiile complementare alta. Limbajul universal al artei apare ca sprijinit numaidecât de cârja unui narativ diriguitor și translator de intenții. Care nu văd de ce ar fi suveran: dacă descărcăm câteva camioane ale gunoierilor în Piața Unirii (sper să nu dau idei!) și intitulăm  actul „artistic” drept o inedită reflecție asupra mizeriei cotidiene și a dramei condiției umane, nu înseamnă că, numaidecât, mesajul astfel precizat ajunge să rezoneze cu sensibilitatea, disponibilitatea de a accepta orice soi de noutate și, nu în ultimul rând, cu zestrea  culturală a  celui ce contemplă în extaz sau nu grămezile de gunoaie. Est modus in rebus!  Dacă ne-am lua după comentariile de pe net (în bună măsură exagerate) s-ar părea că ecoul în Târgul Ieșilor ar fi cât se poate de întristătoare pentru un artist care „de peste 20 de ani interoghează și, implicit, dilematizează” spațiul public. Dilematic, nimic de spus, Cristian Rusu izbutește să fie –  numai că eticheta „nou și inedit” i se atribuie absolut ilicit: exact asemenea labirinte din pietroaie au mai imaginat Eduardo Aguillera în 2004, Andrew Rogers în 2010 ș.a. Pot fi văzute pe net. Singura deosebire este că „instalațiile” lor sunt așezate în interiorul unui cerc, fiindcă ăsta era spațiul ce-l aveau creatorii  la dispoziție (evident, în natură, nicidecum în centrul unui mare oraș!). Dacă Piața Unirii ieșeană ar fi fost rotundă, atunci și opera clujeanului s-ar fi încadrat într-un spațiu  circular – oare păstrându-și  neștirbite semnificațiile? Care se voiesc cu totul altele decât cele sugerate de labirinturile din bolovani ale înaintașilor – adică, la ei, pelerinajul, călătoria, meandrele întortocheate ale destinului. Autorul oferă un plus de motivații: „Spațiul public din România este puternic ideologizat, și deloc relaxat ca discurs și funcționare prin arta de for public cu care ne-am obișnuit: monumentele. Monumente istoriste, porumbei și bănci, eventual aranjamente arhitectural-botanice, acesta este profilul spațiului public contemporan, unul încremenit în secolul XIX, cu prelungiri în trecutul dictatorial când înflorea naționalismul și identitatea națională...” Îi înțeleg ofuscarea, câtă vreme vine din urbea Clujului, unde, pe vremuri, Funar a boit tricolor mobilierul stradal – și aș zice că taman acolo, sub Feleac ar fi fost cea mai nimerită  deversare protestatară a tonelor de pietroaie „semnificative” – dacă, evident, Boc ar fi aprobat-o. Probabil ceva mai „defazați”, ieșenii nu se simt deranjați nici de statuia „istoristă” lui Cuza din veacul XIX. nici de mozaicul „naționalist” evocator din Piața Unirii, și-s cu atât mai puțin interesați de contestarea ideii identității naționale. Cum bine se știe, expozițiile de artă sunt frecvent itinerate. Sper că va fi fericit și Clujul.  Suceava n-ar fi interesată?