Mircea Radu IACOBAN

Are și de ce! În incinta Parlamentului European de la Bruxelles s-a vernisat o expoziție de fotografie („artistică”, evident) în stare să bage lumea-n boale. Europarlamentarul nostru, care ne-a obișnuit cu of-uri clamate de regulă cu o octavă-două mai sus, de astă dată aproape că și-a pierdut glasul! Pe fondul chestiunii are dreptate, fiindcă Uniunea Europeană promovează insistent exprimări ce se pretind de sorginte artistică și a căror țintă principală este șocarea violentă a privitorului, cititorului, ascultătorului – și cam atât. N-ar fi nimic nou: estetica urâtului există de când lumea, Arghezi definea cu unelte din panoplia artei posibilul traseu de la urât la frumos („Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”) în vreme ce teoreticianul K. Rosenkranz punea punctul pe i: „urâtul este un frumos negativ”. Baudelaire a fost mai categoric: „Urâtul este viață moartă.” Rămâne esențial dacă se izbutește pasul către vreun mugure al frumosului ivit în împărăția urâtului. Îmi amintesc ce scandal s-a iscat cu zvastica pe crupa poneiului roz expus la Institutul Cultural Român de la New York (Patapievici: „poneiul cu zvastică este un obiect artistic” ce exprimă libertatea de creație), gen de poveste care, prin semnificații și ecou, nici nu se apropie de recenta ispravă a U.E. N-aș zice că autoarea, dna. Ohlson, este o preoteasă a urâtului în sine, ci mai degrabă o fidelă practicantă a artei „altfel”, dacă se poate chiar pe dos, sfidând realitățile și reprezentările acceptate printre valorile consacrate ale veacului, cu precădere cele religioase – și creștine și (nouate!) musulmane. Ce vedem pe noua simeză europeană? Îngeri decăzuți implicați în scene amoroase cu muritori pământeni, o activisită agitând cu elan revoluționar steagul LGBT, emigranți ajunși trudnic cu barca la țărmul Europei, unde-s împușcați de militari în uniformă, o femeie care, dezagreabil, își stoarce silicoanele din sânii artificial gonflați, fete musulmane care se sărută languros în public, raiul populat de albi și negri implicați în relații homo, un Hristos negru răstignit, îmbrățișat de un bărbat alb gol ș.m.a. Chestorul responsabil de aprobarea evenimentelor culturale organizate la Parlamentul de la Bruxelles este deputatul Christoph Hansen, din grupul PPE, în care mai pot fi aflați românii Traian Băsescu, Vasile Blaga, Rareș Bogdan, Cristian Bușoi, Gh. Falcă, Marin Jeean Marinescu, Dan Motreanu, Siegfried Mureșan ș.a. Nu știu ce ar răspunde fiecare dintre ei dacă li s-ar cere părerea! Autoarea expoziției, suedeza Elisabeth Ohlson, a mai încercat în 1998 să expună sub patronajul U.E., dar a fost respinsă după ce Papa, vizitând Suedia și văzând imaginea lui Christos postat de Ohlson într-un grup activ LGBT (expoziție anterior vernisată într-o catedrală) și-a anulat întâlnirea cu episcopul suedez. Un Isus negru? Nici o noutate. Poate intra în discuție, desigur, conceptul teologic „Imago Dei”, pornit de la formularea lui Moise („Geneza” 1, 26-27) „după chipul și asemănarea”. Dacă Dumnezeu ar fi doar duh, ar rămâne plauzibilă distincția teologilor între „chip” (adică trupul pe care Dumnezeu ni l–a dat) și „asemănare” care s-ar referi la partea imaterială a umanității, la mental, moral ș.a.m.d.? După studii îndelungate, J. Taylor de la Kings College London consideră că a putut reconstitui imaginea lui „Isus din Nazareth, un evreu înalt de 1,70 metri, cu ten măsliniu” (datorat, poate, periplului egiptean al neamul său). Îl consideră neîndoielnic de rasă albă, ceea ce n-are cum să se încadreze în trendul promovat cu stăruință de U.E. Pe continentul american, în special în America Centrală, cultul unui Isus negru este în floare, capitala credinței aflându-se la Esquipulas, în Guatemala, unde Paștele se sărbătorește la 15 ianuarie. Acolo, sculptura din lemn, mult venerată, cât și cultul unui Isus negru, datează din jurul anului 1530, așa că-i greu de acceptat ipoteza potrivit căreia lemnul deschis inițial la culoare s-a afumat și înnegrit din pricina miliardelor de lumânări aprinse de pelerini de-a lungul a cinci veacuri. Doamna Ohlson ar avea, ca să zic așa, un oarece „temei legal” pentru înfățișarea unui Isus negru, chestiune pe care mulți teologi mai degrabă o ocolesc, evitând prudent sintagma „de ce nu?” Dar nu asta-i problema, ci faptul că peste trupul negrului răstignit a imaginat îmbrățișarea unui alb complet dezbrăcat, conotațiile homo fiind greu de evitat. Dacă le acceptăm în orânduielile sociale ale veacului XXI, avem dreptul să le transferăm oricărui personaj din istoria umanității? Întrebarea este cât și până unde poate ajunge libertatea artistului care, în cazul expoziției cu pricina, contrazice brutal întâi de toate îndemnul Creatorului „Creșteți și vă înmulțiți!” („Geneza” cap. 1).