Mircea Radu IACOBAN

Din nou m-au păcălit castanii! În fiecare primăvară încerc să prind momentul aprinderii candelabrelor albe și de fiecare dată dau greș: castanii înfloresc „noaptea, ca hoții”, parcă pentru a-și feri miracolul desfacerii florilor de invidia copacilor din jur și de ochii prea curioși ai trecătorilor. Și tot de fiecare dată când se desfac florile gingașe ordonate în piramide de lumină îmi amintesc strofa lui Dimitrie Iov „Au înflorit castanii la Soroca / pe strada mea au înflorit castanii / Și-n liniștea ce plânge din podgorii / La umbra lor se plimbă azi dușmanii.”

Basarabeanul Iov a fost director al Naționalului ieșean între 1942 și 1944. A dispărut pur și simplu în timpul refugiului, când teatrul năpăstuit își începea periplul prin mărunte gări bănățene. Actorii au interpretat gestul ca o dezertare: la greu, directorul și-a părăsit trupa! Iar el, de fapt, devenise fugar hăituit ce încerca să se ascundă de răzbunarea „eliberatorilor”. Deschiderea arhivelor a îngăduit să se afle că, pentru strofa cu castanii, Dimitrie Iov a intrat în vizorul NKVD-ului, care, după intrarea rușilor, l-au căutat ani în șir prin toate cotloanele României. N-au izbutit să-l găsească, dar, după o turnătorie, l-a dibuit mai târziu Securitatea. Iar Iov avea să moară în pușcăria Gherla!

Cunoscuta hăituire a scriitorilor autori de operă „dușmănoasă” a fost posibilă și datorită turnătorului „elevat”: pe securiști nu-i dădea cultura afară din casă, puțini dintre ei dispuneau de uneltele apte să descifreze un text „neconform” cât de cât subtil, așa că se apela la delațiunile și interpretările turnătorului cult, inteligent, infinit mai periculos pentru cei din jur. Scriitura îngrijită, remarca de profunzime psihologică, nuanţa sesizată cu fineţe, concizia dialogului esenţial şi, mai ales, lejeritatea cu care se mişcă în lumea universitară şi-n mediul academic arată că, de pildă, Tache (poate vă mai amintiți, l-am mai evocat și cu alt prilej) are condei şi-i de-al casei. Tache este autorul relatării despre adunarea de demascare organizată la Facultatea bucureşteană de istorie în martie 1959. Despre celebrele şedinţe de demascare s-a făcut vorbire, ici-colo, în proza „obsedantului deceniu”, dar ceea ce revelează ochiul atent şi avizat al lui Tache trece dincolo de literatură! Oricâte filme şi cărţi ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot va fi imposibil generaţiei de azi să perceapă (dacă, desigur, va fi interesată...) până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfăşurau procesele publice de tip inchizitorial.

Şedinţa cu pricina, condusă de Florian Dănălache, a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureştilor anului 1959. Erau „judecaţi” de colegi, dar şi de studenţi, profesorii Dionisie Pippidi şi Mihai Berza (pe parcurs au apărut şi „victime colaterale”). Ştiţi cu ce au greşit cei doi? N-au... semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! În pofida organizării amănunţite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenţii i-au aplaudat pe acuzaţi, ba chiar şi unii profesori din prezidiu. Tache acuză: „A aplaudat şi Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.” Oricum, învinuiţii au scăpat ieftin. La „demascarea” compozitorului Mihai Andricu, „o jalnică epavă a trecutului”, cum scria „Scânteia” lui Brucan (aprilie 1959), i se reproşa teribila culpă de a-și fi îngăduit „observaţii critice privind calitatea muzicii uşoare sovietice”! Referatul întemeiat pe relatarea lui Tache cerea arestarea compozitorului şi trimiterea lui imediată în judecată.

La şedinţa din sala Floreasca, turnătorul vine cu o observaţie de fineţe – conf. Mâciu, iertat de critici, era „fericit, la despărţire, se uita şi după ultimul preparator să-i dea mâna.” Bietul Mâciu trebuie înţeles: se aştepta să fie înfierat cu mânie proletară, câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”. Nu bănuia că era programat pentru altă tranşă de demascări... Greu de depistat acum cine va fi fost acel Tache, povestea s-a uitat, cum a fost uitată și drama directorului Teatrului Național din Iași – cine mai știe ceva despre Iov? Dar și cine-i acel alt Tache care i-a răscolit opera căutând texte acuzatoare?

La Chișinău Editura „Știința” i-a tipărit lui Iov o carte care acolo a rămas, în Basarabia...Închei citând tot din Iov „Urâtă hartă are țara mea” (atunci, important cap de acuzare!, n.m.) scrisă după Diktatul din 1940: „Dar mâine vor doini la stâni ciobanii / Carpații când n-or mai fi hotar / Căci ziua va sosi s-o facem iar / Cum ne-au lăsat-o dacii și romanii.”

Pe tăcute, și la Iași, și la Soroca, iar au înflorit castanii. Toate-s vechi și noi îs toate.