Mircea Radu IACOBAN

Să mai vorbim și altcum despre Ucraina. Aflu cu mare și regretabilă întârziere, citind o gazetă de limbă română din Transcarpatia, că a fost identificat mormântul Aglaei Eminescu, sora poetului, moartă la Cernăuți în anul schimbării de veac 1900. A fost mai întâi înmormântată într-un cimitir central, desființat apoi spre a se extinde construcții ale Universității, motiv pentru care osemintele Aglaei au fost strămutate în cimitirul mănăstirii Horecea dintr-o suburbie mărginașă. Multă vreme s-a crezut că i s-a pierdut urma: circula chiar și o poveste precum că edilii Cernăuților, insensibili, dacă nu chiar ostili la fapte de istorie culturală românească, ar fi revândut prin licitare mormântul familiei Dὂllitzsturm, cu osemintele Aglaei cu tot, fiindcă nimeni nu mai plătea taxele anuale cuvenite administrației cimitirului. Știrea, în temeiul căreia am așezat și eu în pagină un comentariu pe care acum îl regret, s-a dovedit repede a fi falsă, câtă vreme cimitirul cu pricina nu mai exista de mult, drept pentru care, evident, nu mai era nimic acolo nici de păstrat, nici de licitat. Însă a rămas credința că locul odihnei de veci al surorii poetului, „pierdut în buruieni și bălării”, nu-l mai știe nimeni. Din fericire, câțiva membri ai unor societăți național-culturale românești (Oct. Voronca, Ion Timciuc, Oct. Bivolaru ș.a.) au întreprins cercetări care s-au soldat cu identificarea certă a locului în care-și doarme somnul de veci o personalitate demnă de prețuire nu numai pentru că a fost sora poetului nostru național, ci și pentru că a lăsat urme notabile în viața cultural-artistică a Bucovinei veacului XIX. Să nădăjduim că nu-i vor tulbura pacea eternă rachetele lui Putin! Orașul primelor afirmări într-ale artei al celui de al optulea copil al Ralucăi Eminovici, Aglae, a fost Suceava, unde a locuit pe strada Zlotenilor la nr. 1202 (oare ulița mai poate fi identificată în catastifele Primăriei?) . Ca și mătușile ei, Aglae fusese sortită mănăstirii. Avea 18 ani și purta veștmânt de maică atunci când a văzut-o Ioan Drogli, mai vârstnic decât ea cu 21 de ani. Era un bărbat copt și fălos, purtat prin lungi chefuri și petreceri, pe deasupra și cam lăudăros: când a venit în pețit la Ipotești, a tocmit rădvan cu șase cai, deși nu-l dădea deloc averea afară din casă. Altfel, era un „cultural” al epocii, militant pentru drepturile românilor, discipol al lui Arune Pumnul și cu ceva „audieri” la cursul teologic diecezan. Avea unele articole publicate („Despre polul nordic”, „Pronumele personal și întrebuințarea lui”) și fusese numit prin Decret kesaro-crăiesc inspector districtual al școlilor din Suceava și Câmpulung. Căminarul Gheorghe Eminovici semnase un „sinet” prin care se obliga să-i dea zestre Aglaei 2000 de galbeni. Nu i-a avut și, în cele din urmă, Drogli l-a dat în judecată, ruinându-l (bătrânul a trebuit să vândă moșia Ipotești). Aici, la Suceava, Aglae i-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu, pe Tudor Flondor, și a cutezat primele încercări teatrale și concertistice (voce și pian). Își amenajase o scenă în miniatură acasă, unde a jucat frecvent dimpreună cu fiii ei, ba și cu Drogli. La una dintre reprezentații sufleor a fost frate-său Mihai, creatorul „Luceafărului”. Dar Drogli a murit repede, la 48 de ani, și sora lui Eminescu a rămas singură, cu doi copii și o pensie neînsemnată de urmaș. Este nevoită să-și „refacă viața” și se mărită, la Cernăuți, cu ofițerul Heinrich Gareiss von Dὂllitzsturm (din nou soț mai vârstnic cu 20 de ani!), un om urât, dizgrațios, greu de bănuit că ar putea să trezească o pasiune adevărată unei femei. Avea însă un „von” între nume și prenume, iar Aglae pierduse de mult „ștrengăreasca drăgălășie” pe care i-o remarcase în 1883 Titu Maiorescu. În 1890, când s-a hotărât nunta, Aglae era în doliu și după moartea lui Mihai și a Harietei! Mai mult decât atât, ea, cândva hărăzită mănăstirii Agafton, a trebuit să treacă la catolicism! În actul de căsătorie este înscrisă „filia Georgii Eminowicz” – steaua lui Eminescu încă nu ajunsese la zenitul prețuirii unanime. Aglae a suferit de „morbus Basedovi”, moare la 30 iulie și este înmormântată cu indecentă grăbire, la 1 august, dar nu în cavoul familiei, unde osemintele i-au fost depuse mai târziu (spre a fi iarăși strămutate – la Horecea). Umbra surorii lui Eminescu tremură în preajma acestor istorii uitate și din fotografia târzie ce ni s-a păstrat ne urmărește o privire ascuțită și plină de spaime. Ce-o speria? Poate boala (în poză poartă guler înalt a-toate acoperitor), poate despărțirea definitivă de aplauzele ce i-au înflorit tinerețea, poate destinul Eminovicilor și al urmașilor acestora, poate apăsarea disproporționată, dar în vremea aceea de înțeles, a vinei adoptării altei credințe decât aceea a strămoșilor, poate sentimentul ratării în viața de familie (și unul dintre fiii ei a împărtășit destinul crud al Eminovicilor!), poate toate la un loc. Și, desigur, poate nimic din toate astea. „N-o să ghiciți” – parcă spune fotografia.