Mircea Radu IACOBAN

„Viața ca o scârbă”? Ce soi de titlu e și ăsta? N-o fi ca-n noutățile de pe net ce titrează „Putin a fugit!” ca să afli din corpul știrii că, de fapt, a plecat nu știu unde, să prezideze o consfătuire militară! Dacă viața-i o „scârbă”, atunci de ce ținem cu dinții de ea? Să fie vorba de un depresiv ce vede totul în negru și-și citește cu încrâncenată revoltă propriul CV? Nicidecum. Depresia presupune stimă de sine scăzută, energie redusă, durere emoțională fără cauză clară. Adică taman pe dos față de fișa caracterologică a autorului, Viorel Savin fiind un personaj cât se poate de voluntar, cu îndârjire de luptător, foarte conștient de ceea ce poate și trebuie să întreprindă în împrejurări de cumpănă și-n variile dispute susținute pentru a-și clama și, de-i cu putință, a-și impune punctele de vedere. Cât privește „energia redusă”, este suficient să parcurgi invidiabila lui listă de titluri – cărți, piese de teatru, articole, cronici, premii ș.a.m.d.

Din păcate, există și momente în care viața rezervă dezamăgiri mult peste capacitatea individului de a rezista psihic, o astfel de pricină fiind lesne   identificabilă în cartea lui Savin: de astă dată, evenimentele din decembrie 1989. Și nu atât revoluția de carnaval în orașul moldav B. (Bacău, evident), cât mai ales epicul post-revoluționar imediat este cel ce furnizează legitima „durere emoțională” cu o pricină cât se poate de clară: surpriza revelării unor caractere care pur și simplu au maculat o idee înaltă și generoasă, în numele căreia s-a murit pe baricade. Nu și la Bacău, unde totul pare a se fi rezumat fără prea mari acute și stridențe la lupte pentru putere și reglări de conturi.

Întrutotul remarcabil, povestea revoluției este narată cu instrumente scriitoricești din lăuntrul ei, autorul fiind participant activ la evenimentele din decembrie 1989 în calitate de membru cu importante atribuții în organul FSN care a condus județul. Justificarea implicării: strada nu poate conduce țara.  Sigur că de aici poate proveni și o anume suspiciune privind obiectivitatea analizei, când „dă din casă” Viorel Savin fiind obligat să aprecieze propria-i implicare și contribuție la diriguirea județului și orașului reședință. Își propune s-o facă fără „ira et studio”, cu deplină sinceritate, și pare a nu se menaja nicidecum. Probabil că alți actanți au variante mai mult sau mai puțin diferite, dar cum n-au darul (și curajul) scrisului, rămâne în sarcina autorului să-și gestioneze relațiile cu comilitonii deveniți de la primele pagini persoane deslușibile, în pofida numelor cu prudență schimbate.

Cititorul are rarul prilej de a privi și înțelege o „revoluție locală” care, prin extrapolare, poate îngădui eventualitatea unor astfel de cartografieri morale și în cine știe câte alte orizonturi românești – mai puțin probabil la București, Timișoara, și pe unde s-or mai fi curmat năprasnic vieți și unde, firește, altele-s criteriile de la care poate porni o investigație scriitoricească. La Bacău ni se revelează o lume informă, derutată și lesne manipulabilă, în care și-au arogat „drepturile” de revoluționari cei care au intrat primii în sediile abandonate ale puterii comuniste locale (în carte se afirmă că, zi de lucru fiind, la ora aceea mulți dintre autorii marii vitejii veneau din localurile aflate în preajma palatului administrativ). Autorul acordă cu zgârcenie calitatea de „personaj pozitiv” doar câtorva dintre eroii auto-împroprietăriți cu birourile, secretarele și mașinile fostelor autorități, până la urmă și aceștia cuprinși de „scârba” din titlul cărții, lăsând frânele județului pe mâna „decomplexaților” mai buni de gură și cu mai mult tupeu. (Ar fi interesant de consultat, după lectura acestei demascatoare cărți, lista „revoluționarilor” indemnizați de la Bacău!)

Viorel Savin nu poate pretinde că ultimul din ciclul său „Romanele din B.” reprezintă oglinda incontestabilă a momentului revoluționar din 1989 pentru tot ceea ce s-a petrecut la Bacău, și probabil nu numai acolo, dar rămâne cea mai documentată, credibilă, convingătoare și curajoasă carte-document dedicată unei teme care „frige” și azi și care n-a interesat literatura cât și cum s-ar fi cuvenit.

Planul al doilea al romanului așază în pagină avatarurile vieții intime a autorului-personaj, pedepsit cu o soață imposibilă și infidelă, în fața căreia s-a arătat totdeauna incapabil să gestioneze „revoluția” din familie, pare-se mult mai greu de adus la oarece normalitate decât aceea din stradă. De astă dată, a trebuit să se considere învins. Absolut remarcabilă și impresionantă povestea câinelui familiei în destrămare, Hector, izgonit din casă de apriga consoartă. Autorul părăsit de soție visează noaptea cu groază și speranță odiseea câinelui abandonat la zeci de kilometri, care caută și tot caută drumul înapoi spre casă. Literatura de consum cu finaluri totdeauna roz l-ar readuce pe Hector să ogoiască singurătatea stăpânului rămas doar cu amintirea slujirii unei revoluții de carnaval și cu o căsnicie eșuată. Ceea ce nu se întâmplă. Amândoi rămân să rătăcească în singurătatea lor.

Pagini de bună literatură.