Mircea Radu IACOBAN

Primăvara fiind morocănoasă, rea și mofluză, stăm mai mult prin case, de caraulă la televizor, pândind cu speranță buletinele meteorologice. Aș! Tot o călcătură tare și-o călcătură moale: ba-i cald, ba-i frig, și-n preajma Armindenilor am ajuns să ne bucurăm că nu ninge! Drept pentru care am „butonat” (ce barbarism!) mai mult ca de obicei, ajungând prin cotloane ascunse ale net-ului și descoperind surpriză după surpriză. Iată una: Politehnica din Aachen, înființată în 1870, are bun renume în lumea universitară între altele și pentru succesul cu care investighează curajos și creativ orizontul nostru pământean încă populat de mituri, prejudecăți și false certitudini. Printre profesorii ei se numără și Robert Imberger, de la Catedra de Fizică nucleară și Termodinamică, care a imaginat un dialog cu reprezentantul Partidului Verzilor din Germania pe tema protecției climei și stăvilirii producerii de CO2. Rezultatul și concluzia: povestea cu dioxidul de carbon (sau bioxidul, tot una-i – să ne amintim că „savanta de largă prețuire internațională” l-a redenumit, potrivit regulilor Academiei Scornicești, CODOI!) n-ar fi altceva decât un enorm bluf! Cum susține Dicționarul, substantivul neutru provenit din englezescul bluff ar desemna nu doar cacealmaua, lăudăroșenia, minciuna, ci și „atitudinea neîntemeiată prin care se urmărește intimidarea cuiva”. Cam ceea ce vedea senatoarea (de Iași!) Șoșoacă în epopeea Covid-ului, considerat un enorm bluf impus „de sus” cu hapsâne motivații lumești. Și dacă din toată povestea cu Covid-ul gestionat alarmist și păgubos a rămas să se păstreze mai ales îndoiala și incertitudinea, n-aș zice că tentativa profesorului german poată fi tratată în aceeași „cheie Șoșoacă”. Demersul lui Imberger leagă cu limpezime cifră de cifră, spre a demonstra incontestabil, de la altitudine inginerească și universitară, că balaurul CO2, din pricina căruia închidem uzine, centrale, mine, decretăm sfârșitul motoarelor cu explozie, previzionăm eradicarea utilizării petrolului și gazelor, nu-i altceva decât, potrivit vechii zicale a chinezilor, „un tigru de hârtie”. La întrebarea „Cât credeți că este de mare conținutul de CO2 în atmosfera umană?”, profesorul a primit răspunsul așteptat: „Mare, foarte mare, spre foarte, foarte mare!” Imberger a venit cu date exacte, nu cu aproximații, arătându-i conlocutorului procentajele gazelor ce alcătuiesc atmosfera Terrei: 21% oxigen, 78% azot, apoi, în cantități foarte mici, argon, xenon, neon, krypton. Sub 1%. După ce a totalizat și a văzut rezultatul, amicul lui Imberger a exclamat: „Imposibil, nu mai rămâne loc pentru CO2!” Dar asta-i realitatea: în aerul pe care-l respirăm există doar 0,038% dioxid carbon! Pe care, în proporție de 96% îl produce natura însăși. Toată industria performantă și, desigur, poluantă a Germaniei, „răsuflarea” marilor ei orașe, emisiile automobilelor, sistemul feroviar, naval și aviatic etc., etc. influențează doar cu 0,00012% producerea globală de CO2! Adevărat, o singură picătură de venin al cobrei poate otrăvi o fântână, numai că, după cum ne arată acest calcul, balaurul din poveste pare a fi mai mititel decât o șopârlă geko, iar natura însăși absoarbe bioxidul de carbon și ne asigură rația de azot și oxigen. Cât privește rolul dioxidului în încălzirea globală și schimbările climatice, încă rămâne de demonstrat. Dacă consultăm graficele evoluției concentrației de CO2, observăm că există o (măruntă, dar nu neglijabilă) creștere de la an la an. Care poate, ba chiar și trebuie să îngrijoreze, dar nu în gradul care să justifice iminența unor măsuri radicale pompieristice. Prea grăbite, și în absența alternativei certe în materie de obținere a energiei, pot mai degrabă să strice decât să dreagă! Cam asta rezultă din articolul profesorului Imberger. O fi având dreptate, n-o fi având, rămâne o voce autorizată ce merită ascultată. Dacă nu și luată în seamă.