Mircea Radu IACOBAN

Vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor, Timotei Prahoveanul, ne bucură cu o nouă apariție editorială, intitulată „Însemnări pe lespedea inimii”. Prea Sfințitul este originar din ținutul Fălticenilor (s-a născut la Rădășeni) și a semnat până acum pe coperțile a zece cărți dedicate BOR și slujitorilor ei, precum și mirenilor locului demni de prețuire și interes (în 2009 a publicat la Editura suceveană „Mușatinii” „Aduceri aminte despre oameni și locuri din ținutul Fălticenilor”). În cele două volume ale noii sale cărți stăruie să cerceteze un „a fost odată” în care află numeroase semne și mărturii ale „bunătății inimii și slujirii semenilor” – adevărată sintagmă ce s-ar merita așezată ca motto la fiecare dintre zecile de evocări dedicate unor slujitori mult merituoși ai bisericii și ortodoxiei române, ordonate „în funcție de treapta slujirii în Biserică și de anul nașterii celor evocați” (precizare din „Prolog”). Timotei Prahoveanul (Aioanei) scrie așezat, cu ne-grabă, și cu o anume liniște înțeleaptă a cărei limpezime ți-o poate da doar conștiința cercetării întâmplărilor și destinelor de la altitudinea aptă să-ți ofere înțelegerea și perspectiva cea adevărată. Afli din aceste pagini despre sumedenie de luminoase chipuri ale unor ierarhi ce meritau de mult astfel de semne ale prețuirii respectuoase, dimpreună cu cercetări de arhivă – exemplară cea dedicată așezământului românesc de la Ierusalim. O singură personalitate are privilegiul acordării de trei capitole într-un sumar ce cuprinde, în rest, doar evocări singulare: fostul Patriarh Teoctist, ceea ce îmi prilejuiește și-mi îngăduie câteva modeste adăugiri la portretul prea fericitului care m-a onorat cu prietenia lui și despre care am scris cu mai multe prilejuri, între care și-n cartea mai veche „I-am zărit printre cuvinte” (pag. 325-327), din care reproduc: „Prin 1982, Mitropolitul mă roagă să-i fac o vizită la Palatul mitropolitan. Mai primisem astfel de invitații (instituțiile noastre, adică Mitropolia și Teatrul Național, ființau din veac într-un vizavi, pentru noi, onorant) și le-am dat curs totdeauna cu o anume emoție. (n.m.: De astă dată mă invitase pentru a-l însoți și ghida într-o drumeție prin Bucovina pe oaspetele său George Uscătescu). De regulă, Teoctist Arăpașu mă întâmpina în cabinetul lui fastuos și, după ceremonialul cafelei, mă invita dincolo, adică în adevăratul birou de lucru. Nici acolo nu zăboveam prea mult, fiindcă urma, obligatoriu, invitația să-mi arate Paraclisul pictat de Gh. Popovici (ciudată frescă-unicat: pictura parcă-i sculptură în marmură!). O văzusem de nu știu câte ori, ăsta era doar pretextul, fiindcă, de fapt, Înalt Prea Sfințitul încerca să se ferească de microfoane! Lungea cât mai mult drumul prin coridoarele Palatului, spre a-și oferi un răgaz cât de cât sigur; nu știu de ce m-a ales confident, mai ales că, devenit Patriarh, a păstrat scenariul neatins. Mă invita la masa de prânz când veneam prin București, spre a afla noutății despre ieșenii pe care i-a păstorit vreme de nouă ani: ce mai face cutare, cine cu cine s-a însurat, cine a murit, ce s-a mai întâmplat prin fosta lui Circumscripție electorală MAN (Hârlău – pe care o „moștenisem”). După care mă poftea să-mi arate galeria de pictură din sălile Palatului Patriarhal – și asta am ajuns s-o știu prea bine, dar prudența Patriarhului rămăsese aceeași. Pe parcurs, își vărsa of-urile: nu-i lăsat să repare bisericile monument istoric, se dărâmă Golia și Galata, nu poate primi tineret în mănăstiri, nu i se repartizează hârtie pentru tipărituri, vechi lăcașuri de cult sunt în primejdie de demolare…” Despre toate îmi vorbea cu adâncă amărăciune, dar, până la urmă, în cazul multora a izbutit cumva să ocolească interdicțiile: pe timpul păstoririi sale s-au construit și sfințit mii (!) de noi biserici, au fost reparate altele, au fost canonizați sfinți români, s-au înființat noi Episcopii, tipăriturile Patriarhiei au ieșit, până la urmă, la lumină, a fost sfidat pur și simplu faimosul Decret 410 prin promovarea tinerilor în mănăstiri și aprobarea de călugăriri și hirotonisiri. În cartea lui Timotei Prahoveanul este reprodusă o declarație a celui care, după revoluție, devenise „Teoctist Anticrist”: „Este bucuria mea de a vedea o biserică nouă, pentru că eu a trebuit să văd cum bisericile erau dărâmate fără să pot face ceva.” L-am vizitat la Sinaia, unde, o vreme, se retrăsese. Nu m-a primit în chilia sa, ci am stat de vorbă pe o bancă din preajma mănăstirii. Nu învinuia pe nimeni, privea cele întâmplate cu superioară înțelegere și resemnare. Timotei: „Lovit adeseori, acuzat și defăimat, Patriarhul Teoctist a avut puterea să ierte și să iubească” Și-a manifestat un singur (mare) regret: n-a fost niciodată aprobată insistenta sa propunere de construire a „Catedralei neamului”… Cu timpul, a venit și o foarte necesară dezmințire: faimoasa telegramă pe care Sinodul, asemenea tuturor instituțiilor statului, ar fi trimis-o lui Ceaușescu după izbucnirea revoltei de la Timișoara data, de fapt, cu mai bine de o lună înainte și, deci, n-avea cum să constituie acuza de susținere a represiunii decembriste! Ca să vezi!