Mircea Radu IACOBAN

Eternă peticeală! Tăiem poalele anteriului lui Arvinte spre a cârpi coatele și drege cheutorile destrămate. Legile noastre au termen redus: ordonanțele de urgență azi se dau, mâine le contestă televiziunile și gazetele, poimâine strada (de fapt, ulicioare mărginașe), se vine apoi cu completări și modificări care răspoimâine sunt abrogate și o luăm de la capăt. Curtea Constituțională se face că nu vede cea mai flagrantă încălcare a Constituției (art. 115) care spune că ordonanțele de urgență se pot adopta numai în situații extraordinare, când este de luat în calcul întârzierea deciziei Parlamentului. În ultimii ani s-au adoptat nu mai puțin de 21 legi, hotărâri de Guvern și Ordonanțe de urgență menite să pună în ordine sistemul de pensii publice. Care n-au rezolvat mai nimic. M-am săturat de imaginea lui Budăi ca de mere acre! Cred că-i de departe cel mai mediatizat român și, în același timp, cel mai ineficient – nu mă refer numaidecât la rușinea națională a pensiilor speciale, din pricina cărora (între altele) n-or să iasă românii la vot, ci la cronica impotență legislativă într-o situație în care totul s-ar cuveni să fie limpede ca lumina zilei: după cât ai cotizat, atâta primești. Într-o țară normală, nimic nu poate fi „special”, ci totul legal, moral, principial, logic, democratic și la vedere. Tot o ordonanță de urgență se zice că va decide ajustări în domeniul lefurilor din entitățile guvernamentale. Când și cum, se va vedea. Eu unul, mă îndoiesc. Ceea ce de la o poștă se observă acum este întâi de toate sumedenia de agenții, comisii, autorități etc. – de toate, peste 254!! – care au năpădit precum vâscul sistemul ministerial, dublând ori chiar triplând o armată funcționărească și așa puhavă până mult dincolo de exces. Poate să-mi explice cineva de ce Ministerul Mediului și-a înființat „Agenția națională pentru protecția Mediului”? Nu-i asta o principală sarcină a Ministerului? S-a derobat de ea și o „externalizează”, plasând-o unei agenții? Mai funcționează și o „Agenție Națională a Zonei Montane”, o „Agenție Națională pentru arii protejate”, o „Comisie Națională pentru formare, inovație și dezvoltare în Carpați” și ce altele vor mai fi fiind, că nu le știu pe toate. De ce mai avem ministere, dacă treaba o fac agențiile (sau invers)? Ca să nu mai vorbim despre lefurile și sporurile din agenții și ministere, unde dezmățul este total și de-a dreptul revoltător. Sunt zeci, dacă nu chiar se depășește suta, amploaiații plătiți de stat cu o leafă mult mai mare decât aceea a președintelui Iohannis, iar numărul derapajelor în loc să scadă, crește cu nesimțire! Avem, record european, peste 120 de secretari de stat, la care se adaugă o armată de subsecretari de stat, plus sumedenie de funcții asimilate aceluiași rang! În toamnă, Exim Bank (cu capital majoritar de stat) a cerut și a obținut mărirea numărului de membri ai Consiliului de administrație de la șapte la nouă membri și înființarea încă unui post de vicepreședinte. De la nouă la 11 a crescut și numărul membrilor Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cu o încadrare de 16.640 de roni! Șeful Exim Bank, Halalai, este plătit lunar de statul român cu peste 1.000.000 de lei noi (roni adică), iar membrii Consiliului de administrație sunt miluiți cu o retribuire fixă (media salariului din ultimele șase luni), plus una variabilă, mai totdeauna către 5000 de roni. Asta pentru a asista lunar la una, cel mult două ședințe ale Consiliului! Mecanismul stabilirii cuantumurilor este pe cât de democratic, pe atât de suspect: leafa directorului o decide Adunarea generală, iar membrii Consiliului sunt retribuiți, în multe cazuri, cu un procentaj din salariului șefului. Ion Sterian, șeful de la Transgaz, primește un salariu de nouă ori mai mare decât acela al lui Iohannis! Președintele Autorității Naționale pentru Reglementare în Energie (asta n-o fi fiind, de fapt, sarcina Ministerului Energiei?) încasează de la darnicul stat român 59.000 roni la fiecare sfârșit de lună. Pentru peste un milion de roni semnează lunar Bogdan Neacșu, șeful CEC Bank. Mai jos, la ministere, consilii județene și primării, salariile grase sunt uneori aproape dublate de toate sporurile cu putință – numai că sporul de praf nu-l primește măturătorul de stradă, ci conțopistul ce răsfoiește dosare! Salarizarea în instituțiile de stat a luat-o complet razna, drept pentru care se verifică încă o dată exclamația lui Păunescu „ce nu se poate, când totul se poate?!” Cel mai haios rămâne „sporul de stres” pe care-l primește nu vatmanul de la tramvaie, nu electricianul ori învățătoarea, ci funcționarul care știa prea bine când a solicitat angajarea că toate aceste inconveniente (unele inventate) derivă pur și simplu din fișa postului și au fost argumente în stabilirea retribuției. L-am împușcat pe Ceaușescu, dar s-ar cuveni să luăm mai aminte la rigorile de pe vremea lui, unele exagerate, altele demne de luat în seamă, cum ar fi (fost) aceea că raportul dintre salariul minim și cel maxim era 1:6. Sigur că dinamismul economiei veacului nu agreează fixismul, inamic declarat al progresului, dar nici așa, când majoritatea românilor împușcă francul, să facă fiecare ce vrea cu banii și așa puțini ai statului costeliv! Din nefericire, nu cred că avem politicieni capabili să pună piciorul în prag! De fapt, ne merităm soarta.