Mircea Radu IACOBAN

O carte pe care nici nu știu cum s-o iau. La prima vedere ai zice că-i album însoțit de comentarii, dar la  fel de bine poate fi considerată proză ilustrată. Este proiectată și construită pe potriva structurii autorului, Ștefan Susai fiind în egală măsură autor al unor cărți de literatură autentică, de astă dată operând și-ntr-o  zonă a altei arte, aceea a fotografiei. Cu ajutorul căreia izbutește să comunice și altfel decât prin cuvânt, apelând la un set de unelte și mijloace din arsenalul literaturii – sinceritate,  implicare, atitudine, sugestie, spirit de observație, acces la metaforă. Iar fericita conjuncție cuvânt-imagine conferă paginii un plus și de semnificații, și de sentiment. Ba aș spune chiar că acei mai slabi de înger (printre care mă număr) se surprind pe ei înșiși scăpând câte-o lacrimă. Pe furiș, desigur, fiindcă ar fi greu de explicat un astfel de semn de slăbiciune la răsfoirea unei cărți plină de imagini vesele, sărbătorești, luminoase, de zâmbete, flori, pâini proaspăt scoase din cuptor, fete faine prinse-n horă și flăcăi la coasă. O explicație: cartea ilustrată a lui Susai este cu totul altceva decât multe dintre colecțiile contemporane de selfiuri zâmbărețe, de pozele comune în posturi studiate cu scop determinat („o pedică în calea uitări” – sic!), de sofisticate și savante tratări ale imaginii. Albumul de aproape 400 de pagini, în format mare, cartonat, atestă încă de la prima vedere excelente performanțe de ordin poligrafic (PIM Iași), datorate și acurateței procesului de imprimare, dar și calității originalelor fotografice în sine. Susai, care a copilărit într-un sat românesc tăiat în două de Prut, este un profesionist împătimit (care, mai nou, fotografiază și cu drona!); mica lui mașină roșie, prea bine cunoscută vameșilor de la Sculeni, cutreieră fără răgaz spațiul interriveran basarabean, căutând și dincoace și  dincolo de Prut mărturii care să ateste destinul tot mai primejduit al satului moldav. Astfel izbutește să adune prețioase imagini, unele cu rang de document, pentru expoziții de artă fotografică foarte bine primite la Chișinău și, nu prea știu de ce, absente la Iași. De astă dată, scriitorul-fotograf nu mai este nomadul cu aparatul în spate, ci se stabilește  de-a lungul unui an întreg într-o comună din județul Iași, unde-și acordă răgaz pentru a cerceta cu amănunțime ruralul moldav, surprinzând evenimentele unui an calendaristic precum oricare altul, urmărind atent viața satului și cu ochiul aparatului de filmat și comentându-le uneori mai sec, gazetărește, alteori cu scriitură îngrijită, plină de miez atestând reală percepție și transfigurare scriitoricească. Totdeauna cu implicarea unui „om al locului” ce participă efectiv și afectiv la fiecare dintre evenimentele cotidianului rural moldav, de la botezul în cristelniță la însurători și înmormântări, seceriș, hore, pescuit, pășunat,  festivități,  praznice, obiceiuri. Coarnele Caprei, satul în care s-a născut și copilărit bunul și regretatul meu prieten Ștefan Oprea, nu-i nici mai breaz și nici mai amărât decât celelalte din preajma Prutului. A viețuit într-o izolare adâncă până când a ajuns și aici asfaltul. Are norocul unui primar inimos, căruia sătenii i se adresează și când vor nu-ș ce adeverință, și ca să-i ceară sfaturi dacă au necazuri în căsnicie, ori când capul familiei bate prea des drumul barurilor comunale. „Satul nu este altceva decât o  familie extinsă” – crede Șt. Susai, „pentru țărani,  raiul nu poate fi altceva decât un sat cu case frumoase și ploaie la timp”, conchizând de-a dreptul surprinzător câtă vreme ruralul moldav este acum atât de căinat, că „nu-i nimic mai frumos decât să fii țăran.” Dar nu oriunde și oricum, ci într-o comunitate care nu-și uită tradițiile, își păstrează cu  îndârjire obiceiurile, credința, buna cuviință, prețuirea bătrânilor, spiritul gospodăresc, ordinea și curățenia și pe ulițe, și-n suflete („ceea ce este în interiorul omului se vede și în afara lui” –  veche zicere din înțelepciunea satului) izbutind să nu acorde egală prețuire și  împărtășaniei și  internetului. De altfel, în întregul său plin de zâmbete, ii, mioare iezi săltăreți, lanuri în pârg și flori pe hârtie cretată, albumul tăinuiește o tristețe adevărată, greu ascunsă: ceața ce înconjoară tot mai mult viitorul așezărilor rurale. Prin alte părți  ale Europei ori au dispărut, ori s-au preschimbat în orășele de zici că-s stațiuni de odihnă. La noi, se depopulează văzând cu ochii și cam  atât. Preotul Petru: la Coarnele Caprei „anul trecut au fost 37 de înmormântări, patru căsătorii și zece botezuri; anul ăsta, trei căsătorii și douăzeci de decese.” Iar tinerii mai răsăriți își iau drumul către zări mai bogate și mai prielnice. Cea mai solidă parte a albumului o constituie portretistica, de la fețișoara  pruncului scăldat în cristelniță la faciesul ostenit al bătrânei de 100 de ani sărbătorită de tot satul la biserică. Susai nu însoțește prim-planurile cu explicații și comentarii. Bine face. Nu-i nevoie, grăiesc și  se recomandă de la sine, după credința autorului că „Oamenii nu sunt făcuți doar din lut, după chipul și  asemănarea creatorului. De copil am început să cred  că-s făcuți și din substanță de developat și din hârtie fotografică. Uneori, tot ceea ce rămâne este o fotografie. Despre care, după un timp, nimeni nu va putea să spună cine este în ea.” Mă tem că  Ștefan Susai nici nu știe ce formidabilă carte-document a izbutit!