Mircea Radu IACOBAN

Urmărind concertul de vineri al Filarmonicii ieșene (Prokofiev, Rahmaninov), amintindu-mi de precedentul (Ceaikovski), precum și de întreaga configurație a repertoriului tuturor stagiunilor, sare în ochi prezența compozitorilor din spațiul rus. Constatare valabilă, de altfel, în cazul tuturor instituțiilor muzicale de prestigiu ale lumii. Îmi amintesc un concert al Filarmonicii din Toronto (2003), unde dirijorul era britanic, unul dintre soliști brazilian și celălalt danez, dirijoarea corului era canadiană, în sală admirai toalete franțuzești, florile erau aduse din Olanda ș.a.m.d. Iar de cântat, se cânta tot Musorgski, Stravinski, Ceaikovski – unul mai rus decât celălalt. Cum muzica nu poate fi concepută altfel sinceră și generoasă dăruire sufletească, și dacă adăugăm la fel de generoasa literatură clasică rusă, unanim prețuită și respectată, ajungem cu  voie sau fără voie la invocarea nedeslușitului „suflet rus”, despre care tot un rus, Bunin, avertiza că „este ca lemnul: din el se fac și bâte, și icoane”. Împrejurările tragice de azi justifică întrebarea dacă ele confirmă sau nu datele esențiale ale „sufletului rus” și se află la temelia celor întâmplate  nu numai în Ucraina, ci și în restul teritoriilor cotropite de armatele lui Putin din 2000 și până acum. Răstimp în care limba lui Pușkin, limba „de acasă” a sufletului rus, a ajuns să fie considerată limba lui Putin, ajungând a fi respinsă până și de intelectuali nativi ruși binecuvântați cu posibilitatea unei duble exprimări. În revista „Timpul” nr. 22/2023, redactorul șef  Dumitru Crudu scrie despre poeta Afanasieva, care „A renunțat să mai scrie în limba ei  maternă (rusa). După Bucea și Irpin, a încetat să-și mai scrie poeziile în limba suferinței, nefericirii, urii, cruzimii, nopții morții, nebuniei trecutului, tiraniei și a doliului, alegând să scrie în limba libertății, speranței, binelui, credinței, luminii, viitorului și a vieții. Adică, în limba ucraineană.” Îngăduie sufletul rus astfel de răspicată și polemică renunțare la limba lui Pușkin? Dar iată ce scrie Fiodor Dostoievski evocându-l chiar pe Pușkin: „Toți rușii  viitorului își vor da seama că a fi un adevărat rus înseamnă a căuta un motiv real de conciliere pentru toate contradicțiile europene, iar sufletul rus îi va asigura temeiul unificator universal care va îmbrățișa în aceeași iubire, toate popoarele, frații noștri.” Cum ar putea veni asta, câtă vreme ideologul lui Putin, Dughin, proclamă limpede „Patria Rusiei este războiul” – adică, exact pe dos?  Crunta iubire sufocantă arătată fraților ucraineni îl confirmă mai degrabă pe Dughin decât pe mesianicul Dostoieveski, întemeietor împreună cu (ucraineanul) Gogol al ideii controversate de suflet rus,  iar „temeiul unificator universal” prezumează ambițiile putiniste de a reface nu numai „mama Rusia”, ci de a cotropi continentul. Ceva s-a rupt și s-a răsucit în înseși temeiurile fundamentale ale  „sufletului rus”, atâtea cât pot fi ele limpede deslușite, și, până la urmă, autorul romanului „Fraților Karamazov” se contrazice chiar prin propria operă, în care poate fi distins un consistent zăcământ subteran de naționalism antieuropean. Rămânând în același timp un critic acerb al „mamei Rusia”, pe care o vede ca „o națiune ce cutreieră  prin Europa și caută să mai distrugă, să facă praf pur și simplu totul. Din batjocură.” Ca gazetar, s-a arătat xenofob și slavofil înverșunat, ce-i atribuia Rusiei rolul de „purtătoare a lui Dumnezeu”, pe care urma să-l „re-dăruiască” Vestului apostat. Dar totul sugerează fără urmă de îndoială că, de ar trăi  în veacul nostru, ar aproba fără nici o reținere invadarea Ucrainei! Atunci, ce mai rămâne din mitul „sufletului rus”? Totul și nimic, fiindcă-i atât de indefinibil, incert, interpretabil, vetust și, paradoxal, în același timp vivace și surprinzător de peren, încât ar justifica întoarcerea exclamativă a versului eminescian „Azi o vedem și nu e” în „Azi e și nu-l vedem” – din păcate, decât în dimensiunile sale nocive ce tind să treacă dincolo de pragul catastroficului. Putinismul se nutrește din făptura „sufletului rus” și-l exprimă până ca capăt? Greu de spus, fiindcă exact acel capăt nu-i de văzut. Se observă în schimb rădăcini comune, fiind clădit pe același autoritarism, conservatorism, etatism, ideea unei Rusii înconjurată de prădători, misticism, euroasianism, iredentism, ajungând să fie identificat (Arnold Beichman) drept „stalinismul  secolului XXI”. Dar și ca neofascism de extremă dreaptă.  Între Rusia și Putin pare a fi fost dragoste la prima vedere și relația prea puțin avariată continuă de nu mai știu când, ceea ce atestă comuniunea și descendența amândorura din aceeași viziune  asupra vieții proprie „sufletului rus”. Pe de altă parte, un cunoscut și iubit exponent al sufletului rus, continuator, în poezie, al romancierului  Dostoievski, Serghei Esenin, ne-a dăruit câteva dintre cele mai frumoase și gingașe poeme ale lumii. Cum de pot avea aceeași sorginte?