Mircea Radu IACOBAN

În perspectiva apariției unui volum menit să marcheze cei 55 de ani împliniți de Editura Junimea, unul dintre directorii care i-au marcat decisiv destinul, Lucian Vasiliu, solicită public „mărturii documentare în context aniversar”. Poate fi un  bun prilej pentru deslușiri de ordin organizatoric și administrativ-contabil ale înființării și, apoi, ființării editurii în primii ei zece ani, cu atât mai mult cu cât se pare că, dacă nu-s singurul, oricum, mă număr printre ultimii care pot depune mărturie.

De la bun început, Junimea nu a funcționat potrivit cutumelor administrative locale. Fiind direct subordonată forurilor din Capitală (până și salariile le primeam prin poștă de la București), respectiv Centralei Editoriale a CCES (echivalentul de atunci al Ministerului Culturii), noua instituție a mai scăpat de obișnuitele ingerințe locale mai ales în materie de „cadre”. Deși „partidul era-n toate”, în cazul editurii ieșene ultimul cuvânt aparținea Centralei și Ministerului, de astă dată „organ de partid și de stat”, ceea ce aducea și unele nuanțări proteguitoare de rigiditate subalternă județeană în aplicarea „prețioaselor indicații”, dar obliga și acceptarea necondiționată a incomodelor normative proprii sectorului „Presă și edituri.”

Junimea,înființată printr-o Hotărâre a Consiliului de miniștri din decembrie 1969, a fost prima Casă de presă de sine stătătoare creată în provincie ca urmare a unor îndelungi și stăruitoare insistențe ale intelectualității ieșene (Dacia, la Cluj, era o secție a Editurii tineretului din București destinată cu precădere producției de carte a „naționalităților conlocuitoare”). Era o perioadă de relativ „dezgheț” în cultură (de altfel, cu grăbire… înghețată la loc), ce părea a contrazice campania cotidiană de reducere a numărului de posturi în sectoarele considerate „neproductive”, și în special acela al „cadrelor de conducere”.

Centralizarea și normarea birocratică erau în floare, așa că de la muncitor necalificat și până la director, totul era stabilit numeric, porționat și încătărămat prin cifrele Planului de Stat: atâția directori în sectorul cutare, atâția directori adjuncți, ingineri-șefi, redactori-șefi ș.a.m.d. Așa-i scris, așa rămâne! Azi se poate înființa oricând orice nou post, justificat ori nu (de unde și gonflarea aberantă a obștii funcționărimii); atunci, numărul „cadrelor” era strict fixat prin lege.

Centrala administra 24 de edituri, unele departamentale (agrară, muzicală, a sporturilor etc.), toate ornate cu garnitura de șefi respectivă. Venită mult după împărțirea darurilor, pentru Junimea nu s-a mai aflat nici un post de director slobod pe listă, așa că subsemnatul a fost mai întâi director adjunct (o adjunctă de pe nu  știu unde se afla în concediu de maternitate și „mi-a împrumutat” postul). Nu era o aberație singulară: tot la Iași, revista „Cronica” avea trei redactori-șefi adjuncți și… niciun redactor-șef! După care s-a eliberat temporar pe undeva un post de director: am avut parte de el circa 30 de zile, până ce a ieșit posesorul din spital. După care, am fost o vreme redactor-șef, pentru ca doar cifrele noului Plan cincinal să îngăduie Junimii două posturi de conducere șiintrarea directorului în deplina legalitate. Dar campania anti-șefi rămăsese: s-au stabilit repere cantitative: directorul ca directorul, orice instituție trebuie cum-necum să-l aibă, însă pentru a fi redactor-șef de editură, a devenit musai să ai în subordine zece redactori mai mititei. După care, anul următor, cifra s-a modificat, ajungând la 12: până la urmă, dacă-mi amintesc bine, s-a oprit la 15. Așa că bietul Corneliu Sturzu a ajuns, din redactor-șef, mai întâi șef de secție, apoi șef de sector, după care șef de birou, cu amputările salariale respective… (Astăzi, Teatrul Național este condus de un director general. Pe vremea directoratului meu, Naționalul administra și Teatrul Național, și Opera Română, și Filarmonica Moldova, și Teatrul Luceafărul, și Teatrul de la Suceava – aproape o mie de slujitori ai artei – fără niciun… general!)

Dar să revin la Junimea: iată un episod ceva mai ciudat: forurile locale, îngrijorate de tinerețea întregului colectiv(pe bună dreptate, câtă vreme nici directorul nu împlinise 30 de ani), au decis să însărcineze (nu să numească, fiindcă nu aveau căderea) ca sfătuitor un director onorific. Este vorba de universitarul Ilie Grămadă, un bucovinean literalmente „de bine”, pe care l-am stimat și prețuit, cu remarcabile rezultate ale directoratului său la Teatrul Național, dar în cazul evocat aici fără vreo numire, prezență într-un stat de funcțiuni, stat de plată, drept de semnătură ș.a.m.d. Domnia sa a cerut lămuriri în scris Ministerului (CCES), de unde a primit răspunsul ce-l bănuiți și nu s-a mai arătat pe la Editură. Numai că în Wikipedia putem citi: „în 1970, Ilie Grămadă a fost numit director al Editurii Junimea Iași”. Cine și când l-a numit? Cum și când a plecat? O fi ieșit la pensie de la Editură și noi n-am știut? Un fake news, probabil, neintenționat, întemeiat pe „se spune că”… La urma urmei, eroarea nu prea mai contează, dar aș zice că, în spiritul adevărului, s-ar cuveni  corectată, cu atât mai mult cu cât nu-i vorba de epoca lui Decebal ori Ștefan cel Mare, ci de neuitații ani ai tinereții noastre.