Mircea Radu IACOBAN

Cu emoție nouă, după o oprire în drum spre Putna la Ițcani, reiau o însemnare veche, spre a-i adăuga câteva observații proaspete prilejuite de surpriza aflării pe net a unui film de odinioară recondiționat: „Balada Siberiei” (dacă nu te temi că vei fi taxat drept putinist, și cu ceva răbdare, îl poți afla tastând tvkultura.ru și, mai departe, Сказание о земле Сибирскои). Cine mai știe că-n fosta clădire a gării-vamă Ițcani funcționau, pe vremea învecinării cu Austro-Ungaria, două restaurante, un bufet de peron, o tutungerie, o ceainărie-cofetărie, un chioșc de ziare, o sală de așteptare clasa I, cu tavan pictat și fotolii de pluș, clasa a II-a (mușama) și clasa a III-a (scândură), un spațiu, la ieșire, cu „pervazuri” pentru lustragii, o „stație” pentru trăsuri ș.m.a.

În târgul copilăriei mele, cinematograful se afla tot în clădirea gării, în sălița căruia am devorat sumedenie de filme cu matrosovi sinucigaşi, nemţi fraieri, ucişi pe capete de partizani mustăcioşi, precum și lungmetraje „demascatoare” de soiul „inginerul sovietic Popov, inventatorul radioului, umilindu-l pe impostorul Marconi”. Filmul era acela care, într-un fel, ne scotea în lume; altfel, n-aveam parte decât de şnurul bifilar al omniprezentului difuzor la care, dimineața la 7, se citea articolul de fond din „Scânteia”. Fix la ora 18 ţâşneau nişte trâmbiţe gâjâite (placa, acul, herzii?) şi începea sublima emisiune locală a staţiei de amplificare…

În anii aceia, proiecția unui film era considerată înainte de orice, act politic ce se cuvine tratat ca atare, așa că iată-l pe operatorul-director-măturător-casier apărând emoţionat în faţa onor publicului: „Tovarăşi şi tovarăşe, să ne pregătim corespunzător, mâine avem primul film tehnicolor.” Tehnicolor? Târgul a intrat în totală erecţie vibratilă: cum facem rost de bilet? Sarcina repartizării echitabile și responsabile a locurilor a fost încredinţată Organizației de bază PMR. Secretara OB, tovarăşa Shechter, a convocat Biroul, avertizându-l că se află în faţa unui „nou aspect al luptei de clasă” şi că-i cazul să se dezbată cu maturitate politică, spre a nu scăpa pe listă vreun şmecher de chiabur, ori cine ştie ce „fost” înăcrit de gânduri sumbre. Când s-a ajuns la popa Vedeanu, opiniile s-au despărţit: unii că n-ar fi cazul „să dăm nas vârfului de lance al misticismului în profil teritorial”, alţii că, dimpotrivă, „n-ar fi rău să vadă şi biserica pe ce culmi a ajuns tehnica sovietică.” S-a votat şi, cu 3-2, cuvioşia sa a fost miruit cu-n scaun, dar nu şi preoteasa („las-că-i povesteşte el acasă”).

Taică-meu fiind impiegat de mişcare cu şapcă roşie, deci, funcţie mare, a obţinut două locuri, cu precizarea „să-l ia pe impertinentul ăla mic”, nu şi pe mama, recent exclusă din partid pentru epigrama ce-ncepea cu „Stalin, tu mustaţă bleagă”. A mai intrat pe lista fericiţilor achizitorul ORACA, şeful depoului, directorul Uzinei de impregnat traverse (cu secretara), cei 11 propagandişti, miliţienii, primarul, şoferul Metzak al singurului autobuz Iţcani-Suceava, apoi un lot de fruntaşi în producţie de la Abatorul Burdujeni.

În seara proiecţiei, operatorul-director a stropit printre scaune cu colonie  bulgărească „Lilia”, care, combinată cu eterna putoare de creuzot de la Uzina de impregnat şi cu izul de bradolină al podelelor, a înfiripat un ciudat miros industrial-alcov-şcoală rurală. Taică-meu avea cravată (nu i-o văzusem niciodată), eu, sandale noi, luate „pe puncte”, popa, pălărie de fetru („scoate-o, tovarăşe preot, că nu se vede-n fund!”), nevasta achizitorului rochie de lamé, iar celelalte dame fuste din „americă”, material recent apărut, rebotezat apoi „pânză muncitorul”.

După cuvântarea tovarăşei Shechter („o nouă şi elocventă dovadă a superiorităţii ştiinţei şi tehnicii sovietice”) ecranul s-a luminat şi a început „Balada Siberiei”. Dacă închid ochii, mai disting şi acum câmpul înzăpezit, verdele închis al brazilor, siniliul norilor şi buzişoarele roşii ale actriţei Malânina. Doamne, de necrezut, ROGVAIV! Revăzând acum străvechea peliculă, nu pot decât să constat că-i o melodramă de doi bani, acceptabil susținută muzical (câteva din cântecele filmului au devenit repede șlagăre). Schematic până la ridicol (rănit în război, pianistul Andrei, ajuns constructor al comunismului în nordul îndepărtat, cântă într-o ceainărie din Arctica  unde-i văzut de cine trebuie și devine mare vedetă internațională), filmul a primit în 1948 Premiul Stalin gradul I, impresia copleșitoare produsă de noutatea tehnică (culoarea!) făcând să-i fie trecute cu vederea toate hibele.

Țin minte că, la ieșirea din sală, tot ce vedeam în jur mi se părea cenușiu, urât și posac.