Mircea Radu IACOBAN

Când tocmai izbucnise războiul de la Nistru, am avut onoarea să fiu arestat în Tiraspol, în „Republica moldovenească Nistreană”, împreună cu fotograful Agerpres, Lăzărescu, sub acuzația de „spioni români”, și cu gazetarul de la Chișinău care ne însoțea, Liviu Belâi, considerat complice. (A treia zi, momentul eliberării noastre a fost consemnat și de către Televiziunea Română și de cea de la Chișinău – pe larg în cartea mea „Zece ani de foc”, Ed. ,Junimea”, 2012, p. 32-35). Am menționat deslușit titulatura „republicii” cu capitala Tiraspol pentru a evidenția gafa ori nesimțirea lui Putin, care, în graba emiterii „pricazului” prin care declară că orice intervenție în Transnistria reprezintă un atac împotriva Rusiei, uită (sau pur și simplu nu-i pasă și nu ia în seamă) că tiraspolenii înșiși își definesc țara, prin Constituție, titulatură, stemă și steag, ca fiind „moldovenească”. Păi, ori pământ rusesc, ori moldovenesc!

Foarte greu de descâlcit contenciosul tiraspolean, cu premeditare creat și susținut de Moscova, mai ales că în scurta istorie a „Prednistroviei” sunt implicate personaje ele însele contradictorii, însă cu „marca depusă” evident, violent și apăsat.

Pe unul dintre ele l-am cunoscut cumva, cât de cât: este vorba despre generalul Lebed, comandantul Armatei a XIV-a cantonată la Tiraspol. Îl consider printre fondatorii, înaintea lui Dughin și Putin, teoriei eternului atac tacit, concentric și total, îndreptat de mai toată lumea împotriva Rusiei, obligată să acționeze preventiv – doctrină în baza căreia s-ar zice că poți ataca pe oricine și oricând (cazul Ucrainei). Lebed a candidat la președinția Rusiei, a adunat peste zece milioane de voturi și l-a învins Elțin. A „pacificat” Cecenia (cum, se știe), a refuzat să-și trimită parașutiștii la asediul „casei albe” (în timpul puciului lui Ianaev), este cel care a obținut victoria în războiul de la Nistru, punând artileria pe biata armată a Basarabiei, a fost în permanență implicat decisiv în politica „la vârf” a Rusiei, refuzând să execute ordinele considerate greșite și rămânând înscris în amintirea rușilor ca o figură demnă de admirație.

Dar iată ce credea despre concetățenii săi: „Majorității rușilor nu le pasă dacă sunt conduși de fasciști sau de comuniști, sau chiar de marțieni, atâta timp cât pot cumpăra șase feluri de cârnați și multă votcă ieftină”. Are acum (a murit în 2002) monument la Krasnoiarsk, unde a fost Guvernator al provinciei siberiene, și câteva busturi, unul la Moscova, dimpreună cu renumele de rus adevărat, viteaz, „marele urs”, „prieten al poporului”, incoruptibil, inamic al profitorilor și afaceriștilor veroși.

După episodul „de spionaj” de la Tiraspol, am mai revenit în capitala nistrenilor, dar de data asta înarmat cu o hârtie ștampilată prin care eram înștiințat că s-a aprobat interviul ce urma să mi-l acorde Lebed. Nu mai aveam însă Volga redacției „Moldova suverană”, ci Dacia mea galbenă, cu număr de Iași, drept pentru care am fost oprit și chestionat îndelung la toate posturile de control ale așa-zișilor grăniceri nistreni, care cercetau cu sârg toate cotloanele mașinii, căutând nu știu ce. Credeam că invocarea numelui Lebed va deschide toate porțile, dar nu mi-am închipuit că tocmai asta îi făcea mai bănuitori și mai preocupați de protecția generalului. Drept pentru care, în loc de ora 11, am ajuns pe la 12,30.

Era într-o sâmbătă, zi în care, până seara, Lebed acorda audiențe (încă mai era coadă!) oricărui tiraspolean solicita, de parcă ar fi fost și prezidentul republicii, și primarului urbei. Mi-am anunțat prezența, după care un ofițer mesager m-a înștiințat că generalul regretă, înțelege că n-am avut cum respecta ora cuvenită, dar nu-și poate întrerupe audiențele. Are însă plăcerea să mă invite la masă. Mi-am zis că tot e ceva, poate înfiripăm o discuție printre soleanka și blinele, numai că m-am pomenit într-o enormă hală, cu câteva sute de meseni. Lebed obișnuia să prânzească împreună cu oștenii săi, de fiecare dată la altă masă; abia îi zăream chipul rotund și adânc săpat de o evidentă continuitate… bahică (abia prin 1986 declarase public că renunță eroic la votcă).

Putin se temea de Lebed și a încercat să-i mai șubrezească popularitatea – cum și acum, în războiul din Ucraina, cere presei să nu mai lege numele vreunei victorii de cel al cutărui general. Grija pentru propria-i imagine l-a făcut să nu lipsească de la înmormântarea generalului, ucis la 52 de ani într-un accident de elicopter. Evident, n-au lipsit speculațiile: coborâse ceața, Lebed ar fi cerut piloților să aterizeze, după care s-ar fi răzgândit și, la reurcare, aparatul a atins firele unei linii de înaltă tensiune. Plauzibil, dacă înregistratorul vocal de bord ar fi păstrat și ordinele date de Lebed. Ceea ce nu s-a întâmplat.

P.S. Cer cuvenitele scuze cititorilor care-mi telefonează spre a semnala repetata absență a articolului zilei din rubrica „să vezi și să nu crezi!” a ediției pe net, fiind menținute texte din zilele precedente. Or fi, probabil, niscaiva probleme tehnice.