Mircea Radu IACOBAN

Inginerul Sebastian Cătănoiu își duce viața în pădurile Neamțului, fiind șeful Rezervației de zimbri „Dragoș Vodă” și membru fondator al Asociației „Ținutul Zimbrului”, într-o arie protejată întinsă pe 11.500 hectare din munții Stânișoarei. Orice ai putea bănui despre un astfel de personaj mai apropiat de legendă decât de mărunțișurile și tracasările cotidianului, dar nicidecum să-l bănuiești de pasiune pentru istoria „Europei de mijloc”, materializată în sinteze de cert interes atât pentru publicul larg, cât și pentru specialiștii domeniului. Cartea „A treisprezecea oră” – scurtă istorie a războaielor ruso-otomane, am comentat-o în această rubrică și-n momentul apariției ca pe o reală și plăcută surpriză editorială. A urmat, în anul ce nu demult l-am încheiat, ampla, limpedea și originala cronică a conflictelor interbelice din aceeași zonă, intitulată „Europa de mijloc, 1919-1939” – „o perioadă extrem de scurtă, dar extrem de controversată din cauza omniprezenței abordărilor partizane”. Pe care – afirmă autorul – „aș putea-o subintitula «cronica mea despre conflictele interbelice»așezată sub dictonul Tao „Nu căutați adevărul. Evitați doar prejudecățile”. Ceea ce nu-i deloc ușor în cazul perioadei și teritoriului investigat, fiindcă-i vorba despre un creuzet în perpetuă fierbere, o magmă ce a dat naștere mereu altor și altor configurări zonale, uneori și statale, multe efemere și cu amintirea păstrată cel mult de tratatele academice. Cine și ce mai știe despre puzderia noilor republici apărute pe continentul european într-un singur an (1918-1919)? Iată câteva: Republica Sovietică Alsacia, Republica Sovietică a Saxoniei, Republica Sovietică Bremen, Republica Sovietică Bavaria ș.m.a. Unele au viețuit doar câteva săptămâni, dar au produs în Europa tulburări soldate cu sute de victime. Iar lista teritoriilor „migratoare” lipite când de-o graniță, când de alta, este, prin proporții, de-a dreptul de nereprodus. O hartă zonală animată ar lăsa impresia unei nestăvilite mișcări browniene, cu scurte perioade de remisiune și cu sinusoidale reveniri care, din când în când, translează contenciosul pretențiilor teritoriale din realul faptului împlinit prin expediții și tratate într-un optativ subteran mut ce-și păstrează nestinsă virulența. Până și numărul micilor războaie locale este greu de contabilizat, fiindcă depinde de aprecierile celor implicați și se-ntinde de la mărunte incursiuni izolate până la ample confruntări militare. Unul dintre meritele autorului, ca și în precedenta carte, îl constituie faptul că nu se rezumă la consemnarea și comentarea evenimentului, ci încearcă proiecția în timp a eventualității deciziilor opuse. „Ce ar fi fost dacă” nu-i o simplă joacă de-a ghicitul, ci o evaluare lucidă a consecințelor gestului cutezat/necutezat. Istoria parcă devine astfel mai prietenoasă, întrucât „vin de se leagă” evenimente, informații, întâmplări cărora nu le-am deslușit totdeauna relaționarea și întreaga condiționare reciprocă. Cu atât mai mult cu cât scriitura este deosebit de limpede și nepretențioasă, lectura curgând parcă de la sine, într-o bună și îngrijită limbă românească. Bibliografia este și ea de-a dreptul impresionantă, probând micșorarea evidentă a lumii lumilor noastre, câtă vreme „din fundul pădurilor” Stânișoarei (cum ar scrie un condei mai slobod și mai dedat la metafore) vin referiri la titluri de ultimă oră editate din USA până în Țările Baltice, plus o recoltă similară de pe net. Și cum se dezbat și semnificațiile războiului din Ucraina cartea devine purtătoare de amară actualitate, începând cu evocarea deziluziei lui Pilsudski („Viața mea a fost irosită. Nu am reușit să creez o Ucraină liberă de ruși.”) spre a ajunge „la zi” fără prea mari iluzii privitoare la încheierea conflictului. Se simte dezamăgirea intuită de Hegel și formulată de G.B. Shaw („Din istorie învățăm că nu învățăm nimic din istorie”) ceva mai altfel spusă: „ne comportăm precum pompierii care, ulterior producerii unui incendiu, află de fiecare dată cu exactitate cauza acestuia, dar mai niciodată, în ciuda unor reguli clare, nu pot să prevină o astfel de catastrofă.” Iar toată scurta (deocamdată) istorie a războiului din Ucraina o vede astfel: „Ucraina este ajutată să reziste în fața agresiunii rusești fără ca americanii să facă un secret din faptul că scopul urmărit este acela ca, prin prelungirea războiului, «să pună pe butuci» armata și economia rusă, astfel încât Federația Rusă să nu mai fie capabilă de noi agresiuni. O strategie corectă pentru americani, probată cu succes și în războaiele mondiale, dar cu ce preț pentru ucraineni?” O concluzie pe cât de cinică, pe atât de adevărată.