Mircea Radu IACOBAN

 În veacul al XIX-lea, midinetele oftau abitir la vederea oficeriului cu pinteni şi fireturi; visul lor cel mai înflăcărat era ca, la primul ceas al dimineţii, să aibă înaintea ochilor un mundir cu galoane aşezat pe spătarul scaunului de lângă pat. După care s-a instaurat magia şepcii roşii a impiegatului sau a şefului de gară. În „Mica enciclopedie a transporturilor” poate fi văzută o poză antologică: pe peronul gării Giurgiu, înaintea plecării trenului spre Bucureşti-Filaret, pasagerii, plus o mulţime de gură cască, se zgâiesc cu nespusă admiraţie la şapca impiegatului, atent flancat şi posesiv privegheat de soaţa-i ce azvârle-n jur crunte priviri de cloşcă în primejdie. Cireaşa de pe tort a aşezat-o în 1906 (deci, în plin veac XX!), lângă Berlin, cizmarul Voigt. Cetăţenii oraşului Kőpenick au asistat cu mută uimire şi cuvenita obedienţă prusacă la scena arestării primarului şi a altor notabilităţi municipale. O patrulă alcătuită din 20 de soldaţi, în frunte cu un căpitan înţolit cum se cuvine, a intrat în Primărie şi, după arestuirea şefilor, a purces la deschiderea seifului, de unde s-a sfeterisit suma de 4000 mărci. Doi saci de bani! S-a râs mult, s-a râs homeric după aceea: „căpitanul” îşi cumpărase hainele de la talcioc, iar patrula o luase autoritar sub comandă... de pe stradă. „Műnchener Post” scria, atunci, despre „blamul teribil la care a fost expus sistemul prusac al supunerii militare oarbe şi al servilismului burghez prin această ispravă de neuitat”, iar recidivistul Voigt a devenit erou naţional, întâmpinat cu urale la ieşirea din puşcărie... La noi, după ce s-au recrutat căpitani, maiori şi colonei semi-analfabeţi direct din producţie, în funcţie de dosar, prestigiul uniformei s-a prăbuşit vertiginos, bătând către zeroul dezinteresului şi chiar al dispreţului general. Revoluţia a adus armatei uniforme noi şi nici acum nu prea ştie populaţia a deosebi locotenentul de colonel. Iar mantaua militară șmecherilor a fost radical detronată de sutană. Poate vă mai amintiți că un popă fals, însoţit de un „dascăl” şi mai fals, a intrat într-o Primărie spre a vesti.... Boboteaza. Şi nu la Înfundații din Vale (acolo chiar că-i imposibil, fiindcă fiecare îl cunoaşte pe fiecare) ci taman în inima Bucureştiului! La vederea sutanei, funcţionarii au reacţionat creştineşte, deşertându-şi buzunarele în găletuşa popei. Şi vice-primarul s-a conformat, contribuind cu RON-ii (50) cuveniţi. Situaţia, oarecum asemănătoare cu aceea din primăria de la Kőpenick, evidenţiază mai întâi prestigiul Bisericii, păstrat între limite onorabile prin vâltoarea atâtor decenii convulsionate. Ceea ce-i demn de salutat. Mult mai puţin demnă de „jos pălăria!” rămâne atitudinea primitiv-prostesc-obedientă a funcţionărimii ce încă mai identifică instinctiv uniforma cu instituţia. Adesea, intrările în Gara de Nord le străjuieşte câte un bărbos cu cruce la gât şi catastif la vedere. Îţi cere parale pentru nu-ş ce mănăstire-ntr-un-picior şi, dacă-i urmăreşti prestaţia diurnă, observi că adună sume frumuşele, pentru care nu taie urmă de chitanţă, ştampilată barem cu vin de împărtăşanie. Sună rău „poliţia bisericii”, dar cele mai îndreptăţite să ia măsuri împotriva maculării uniformei de către falşii purtători de sutană ar fi, probabil, Mitropoliile, poliția urmând să-i sancționeze contravențional. Este plin de falși preoți și călugări în Capitală, de ziua Sfântului Dumitru. De Sfânta Parascheva, la Iași, un așa-zis călugăr dintr-o „frăție” necunoscută și cu atât mai puțin recunoscută a fost de trei ori amendat în aceeași zi! A doua zi, din nou! Prin 2003, Patriarhia a încercat să introducă „legitimația de călugăr”, menită să ușureze identificarea impostorilor. Ceea ce a stârnit indignare „fiindcă Vasile cel Mare, Ion Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin, Maxim mărturisitorul și mulți alții și-au atras din partea confraților și împăraților mânia și disprețul pentru că nu se înmatriculau cerințelor vremii, cerințe care parcă și azi se prefigurează sumbru la orizont. Are biserica deziderate gestapoviste în această lume? Să fi avut Hristos legitimație de Mântuitor?” (din foaia „Ortodox liber”).

 Tresar: „actele la control!” Agentul Poliţiei rutiere îmi toarnă amenda pentru staţionare „în zona semnului oprirea interzisă” şi nici nu suflu. Are dreptate. Abia acasă citesc procesul-verbal: în loc de 3 puncte de penalizare, cum prevede Codul Rutier, văd că m-a penalizat cu 4. C-aşa a vrut el. N-ar fi trebuit să semnez procesul-verbal – dar, ce să-i faci, fascinaţia uniformei! Proşti mai suntem câteodată!