Mircea Radu IACOBAN

Încercând să mă încadrez în trendul zgârcit al veacului, am purces la recenzarea tuturor becurilor din casă, spre a le „disponibiliza” pe cele mai puțin trebuincioase. Gata cu risipa, energia a-ncălțat ciubote roșii, așa că în afara renunțării la sursele de lumină cu filament incandescent și la înlocuirea lor cu „lumină rece”, mai prietenoasă cu bugetul familiei, schimb și becuri între ele, ascunzându-le pe cele prea costisitoare prin cotloane în care lumina se aprinde rar. Fassungurile de mult neumblate s-au coclit și înțepenit, așa că vreme de vreun ceas au tot scrâșnit duliile, agresând liniștea casei și deranjând somnul motanului.

Ciudat: la un moment dat am avut senzația unui „deja vu”, sau mai bine zis „deja ascultat”: sunt surprizele ce ți le face memoria dispusă să rețină, cu sonorul adiacent, scene de nu știu când și mai ales de ce alese pentru salvare și auditiv, și pe retină. Vor fi având un numitor comun, poate chiar acel scrâșnet în tonalitate minoră, destul de rar întâlnit în ambianța cotidiană, altfel e greu de înțeles cum am ajuns de la becul schimbat în baie la cel înlocuit în… Antile cu jumătate de secol în urmă!

L-am cunoscut pe Sandu Darie la Havana; avea, atunci, 62 de ani. Născut în 1908, ar fi împlinit, în 2008, un veac. A văzut lumina zilei la Roman, a studiat dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză (Legiunea străină!), nimereşte, nici el n-a prea a înţeles cum, în Antile şi devine, în 1945, cetăţean cubanez. Este considerat, alături de Vasarely şi Schöffer, precursor al „artei cinetice”, expune la New York, Veneţia, în Brazilia, Japonia, Franţa, intrigând şi atrăgând mereu publicul, obţinând repede recunoaşterea criticii cu ale sale „structuri transformabile”. Dicţionarul picturii abstracte (Michel Seuphor, Paris, 1957) îl caracterizează mai mult decât elogios: „sugerează universul industrial desfăşurat în spaţiul cosmic”… În apartamentul său din cartierul Vedado, Sandu Darie m-a întâmpinat cu un torent de vorbe, îmbiindu-mă, în acelaşi timp, să privesc o „structură spaţială”, să închinăm un păhărel de anason, să-i povestesc despre Moldova, să răsfoiesc albume... să..., să... Şi el, şi soţia sa (ardeleancă) vorbesc impecabil româneşte şi ai mereu senzaţia, amplificată şi de ambianţa profund românească a apartamentului, că te afli undeva în Iaşi.

Casa îi este plină de năstruşnicele „structuri spaţiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica – sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda intangibilă şi imobilă se acordă tot mai puţin cu ritmurile şi sensurile vieţii moderne. Casa se compune din planuri fixe. De ce să introducem, în această ambianţă imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o structură, alta în fiecare zi?” Într-adevăr, complicatele şi, în acelaşi timp, simplele „structuri” se metamorfozează după voia privitorului, unghiurile şi combinaţiile coloristice se regrupează caleidoscopic, opera de artă capătă o anume viaţă, absolut dependentă de gustul, sensibilitatea şi imaginaţia celui ce o contemplă. Adică, greşeală: „a contempla” nu-i verbul cel mai potrivit. Darie tocmai contemplarea pasivă încearcă s-o dinamiteze, invitând privitorul să participe la actul creaţiei: îi oferă „cuburile” din care singur să-şi alcătuiască „Gioconda” clipei, în funcţie de dispoziţia şi starea momentului.

Între ecran şi sursa de lumină (artistul nu mai găsise becuri pe cartelă de-un an, are unul singur, pe care-l ocrotea ca pe o adevărată comoară și-l înșuruba-deșuruba cu infinită grijă, mutându-l de la o „sculptură cinetică” la alta – de unde, poate, și „racordul” peste timp cu prea casnica mea îndeletnicire!). Filtrul programat înfiripă un balet policrom, creând senzaţia mişcării, curgerii, devenirii. În urmă cu câţiva ani, Darie, împreună cu compozitorul Juan Blanco, a creat un „act politic direct” (toate, în Cuba, erau politizate şi potenţate apăsat cu energie „revoluţionară”) proiectând texte, forme şi culori într-o canava patetico-eroică evocând marile conflagraţii ale veacului XX. Zece mii de spectatori şi-au ţinut respiraţia de la începutul şi până la sfârşitul originalei reprezentaţii!...

Din vorbă în vorbă, nici n-am simţit când s-a înserat. Departe, foarte departe de România, pe malul Atlanticului, umbre colorate scot din încremenire peretele alb, trecând, câte-o clipă, peste o veche furcă ţărănească de tors, amintire transilvăneană în apartamentul soţilor Darie, din Vedado, Havana, Cuba. Visul lui Darie - să încerce un spectacol de sunet şi lumină pe vârful Panaghia, în Ceahlău, a rămas neîmplinit. Despre acest mare precursor român al plasticii moderne la noi nu se ştie mai nimic. N-o fi chiar cazul să-i punem chipul pe bancnote, dar barem o expoziţie cu „structuri spaţiale” marca Darie în România s-ar impune - chiar cu atât de vinovată întârziere. Cubanezii, sunt sigur, ne-ar împrumuta exponatele. Că becuri, slavă Domnului, la noi se găsesc...