Așa să fie?

De Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului nu poate să nu îngrijoreze informația potrivit căreia „raportările naționale și internaționale indică o creștere continuă a antisemitismului și antisionismului.” Nu-i o observație singulară a IHRA, ci vine în siajul unor numeroase avertismente similare, printre care și acela al președintelui Memorialului Yad Vashem, Dani Dayan: „din păcate, antisemitismul este în ascensiune în întreaga lume”. Constatarea ar arăta că, într-o țară ca a noastră, în care numărul evreilor scade continuu, antisemitismul poate să fie, tot continuu, în creștere! Între cele două realități nu-i o legătură cauză-efect, dar rămân implicații care se cuvin cercetate. Sigur că la noi încă mai poate stărui un zaț de antisemitism latent, potențial rezilient – istoricește cumva explicabil, nicicând și nicicum justificabil. Dar izbucnirile violente, resentimentare și vindicative în Agora ori în presă sunt destul de rare la noi, iar cele 11 tipuri de manifestare a antisemitismului în viața publică înfățișate de Alianța Internațională pentru Memoria Holocaustului (România a deținut chiar președinția acestui for în 2016-2017) nu-s prea des întâlnite. Pe de altă parte, cele care-s probate și ajung în Justiție nu-s totdeauna tratate cu severitatea cuvenită (cazul cimitirului de la Huși, în care dărâmarea monumentelor funerare evreiești a fost pusă pe seama alcoolului… și cam atât). După cum este posibil să n-avem antenele necesare pentru a recepta la cota de atenție cuvenită toate trăirile concetățenilor noștri evrei, profund sensibilizați după dramaticele evenimente traversate de acest popor din totdeauna și mai ales în veacul trecut. Dacă monitorizarea și comensurarea (oricum dificile) pun în evidență o recrudescență a antisemitismului în Europa și-n lume, aș crede că, mai nou, s-ar putea explica și prin contribuția aberantelor eșaloane neomarxiste, mai ales că însăși conceptul la modă acum, „cancel culture”, reprezintă, până la urmă, și o formă de antisemitism. Sunt născut în Iași și locuiesc într-un oraș în care, la un moment dat, erau, procentual, mai mulți locuitori evrei decât români. Doar în Iași trăiau atunci de zece ori mai mulți evrei decât sunt acum în toată România! Orașul moldav a dat antisemiți notorii precum Zelea Codreanu ori A.C. Cuza, în urbe a avut loc sinistrul pogrom din 1941 – deci, este o zonă sensibilă, în care s-ar putea să dăinuie cine știe ce vechi frustrări și resentimente, fiindcă „există un consistent spațiu rezervat de imagini și narațiuni acumulate de-a lungul secolelor și încorporate fie brutal, fie insidios, în cultura noastră”. S-ar mai putea vorbi și despre eventualitatea translării unor insatisfacții pricinuite de cine știe ce politici ale statului evreu din contul antisionismului în cel al antisemitismului. Și câte n-ar mai putea fi, că imaginația e slobodă! Oricum, eu unul nu percep – poate că-i vina mea („trăind în cercul vostru strâmt”…) semne prea distincte menite să îngrijoreze grav – cel puțin deocamdată – dar, se știe, trebuiesc vegheate prioritar semnele dintâi, de regulă prea puțin urmărite cu atenția cuvenită. Numai că dacă, în România, se menține același ritm al diminuării numerice a populației de origine evreiască, într-un deceniu-două antisemitismul, dacă nu ar expia de la sine până atunci, ar putea să mai dăinuie doar cumva abstract, conceptual, și nu în spiritul definiției care vorbește despre o „atitudine educațională, politică, socială, religioasă etc. ostilă față de evrei exclusiv pentru că sunt evrei”. Și dacă, regretabil, nu mai sunt evrei în țara cutare? N-ar fi exclus ca urmașilor noștri să li se reveleze necesitatea adaptării unei vechi zicale românești, spre a o reformula în sensul „cine n-ar evrei, să-și cumpere!” – din prea multe motive pentru a le detalia aici. Și mă tem că nici până atunci nu vom fi rezolvat o dilemă pe care mi-o reamintesc ori de câte ori trec cu tramvaiul pe Copou și disting o statuie ce pare adusă de o firmă de curierat care, negăsind „andrisantul”, a abandonat-o într-o margine de trotuar. Este, cu tot cu soclu, bustul lui Octavian Goga, un mare antisemit și-un și mai mare poet român. Trebuie să decidem care-i conduita de adoptat în astfel de situații, destule aflate încă în suspans, când între om și operă se cască un regretabil hău. Nu suntem atât de bogați încât să punem sub obroc prețioase moșteniri culturale și nici destul de generoși în decizii pentru a uita și nu ierta. Chiar referindu-se la cazul Goga, Topârceanu a concluzionat solomonic: „una-i una, alta-i alta.” Așa să fie? Și cum facem?