Mircea Radu IACOBAN

Acum 100 de ani se producea debutul american (ca dirijor!) al baritonului David Ohanesian, viitorul mare interpret al Oedip-ului enescian, „rolul vieții sale”. Este cel ce a lansat acuzator în repetate rânduri ideea că Enescu nu-i destul de iubit în România. Am căutat niscaiva deslușiri privind postumitatea lui și prezența muzicii române peste ocean întrebându-l pe compozitorul și eseistul George Foca Rodi, născut la Brăila, şcolit şi afirmat la Iaşi, domiciliat de trei decenii la New York (este destul de cunoscut în lumea muzicii române: a avut bucuria să-i fie cântată o amplă compoziţie pentru orchestră şi cor atât la Filarmonica „Moldova” din Iaşi, cât şi la Filarmonica bucureșteană „George Enescu”). Despre cartea lui, „Eseuri transoceanice”, apărută la Iaşi, am scris, la data apariției, chiar în acest colţ de pagină. O lungă discuţie pe marginea acelei editări, înregistrată, a prilejuit și o radiografiere a „stării muzicii româneşti” în context universal. Se pare că situația a rămas neschimbată. Foca nu-i dintre cei care se iluzionează: „Folclorizarea excesivă a devenit imposibil de îngurgitat pentru gurmanzii muzicali. Smiorcăielile pline de melisme de tip oriental, melodioare dulcege sau sârbe folosite în mod excesiv au fost, până la urmă, rejectate de public, chiar dacă fraza era armonizată şi orchestrată pentru sala de concert”. A urmat întrebarea valabilă oricând și acum: ce muzică românească se cântă la New York? Răspunsul a fost, din păcate, dezamăgitor: „Oh, dragul meu, aş fi vrut ca acest răspuns să fie lung şi detaliat, pentru a-i măguli pe melomanii noştri. Din păcate, n-o pot face. Nu se cântă nimic. La intervale mari, apare pe afişe <Rapsodia I-a> a lui Enescu şi  cam atât. Motivele sunt complicate, greu de explicat, dar, pe scurt, compozitorii români sunt, din păcate, ignoraţi.” I-am replicat: n-ar fi aici o eventuală contradicție, doar spuneai că folclorizarea excesivă nu mai interesează, ori lui Enescu i se cântă tocmai Rapsodia I-a. Doar ca să fie cumva bifat un nume de neocolit în istoria muzicii? „La New York University, unde funcţiona Dino Ghezzo  ca profesor (decedat în 2011, n.m.) i se asculta din când în când compoziţiile, câte ceva, apoi, la Biblioteca Română din 38 street, dar în adevăratul circuit de concerte al New-York-ului, altceva nimic.” Nici Enescu, în afara Rapsodiilor? „Nici. În acest moment, toţi marii contemporani ai lui Enescu sunt cântaţi pe undeva, în vreo sală de concert din lume: Debussy, Ravel, Strauss, Prokofiev, Şostakovici, Hindemith... Genialitatea interpretului Enescu n-o contestă nimeni. A fost şi rămâne cunoscut drept unul dintre cei mai mari violonişti, dirijori, profesori de vioară, un minunat pianist, probabil, cel mai valoros interpret al lui Bach. Compoziţiile lui, însă, nu sunt cântate. Încercările pe care Foster le face din când în când cu Oedip se sting după 2-3 spectacole. Ăsta-i adevărul adevărat.” Astea fiind spuse, am trecut la alte subiecte: cum vede şi, mai ales, aude, New-York-ul un compozitor? „Este haosul perfect organizat american şi mondial în acelaşi timp, înfricoşător şi sublim, capitala lumii, cu un zgomot al lui unic în timpul nopţii, ca al unei Godzille care sforăie, un sunet surd şi profund ce te sperie... Se spune că atunci când strănută Wall Street-ul, restul omenirii face pneumonie... La New York am învăţat ce înseamnă să lupţi pentru existenţă, să te zbaţi pentru a te afirma, să intri în competiţie nu cu unu-doi, ci cu sute, la fel de bine sau mai bine pregătiţi decât tine. La New York sunt vreo 11.000 de pianişti care cântă uluitor; dintre ei, poţi alege oricând 100 care să evolueze fabulos pe oricare scenă a lumii. Nu exagerez când spun că în afară de talent, ingredient absolut necesar, dar şi de o anume şansă specială, este imposibil să te afirmi dacă nu ai în tine temperamentul luptătorului care nu aşteaptă pasiv, ci se scoală dis de dimineaţă şi pleacă la muncă. La New York am învăţat adevărata valoare a banului. Aici unde  trăiesc acum, pe acoperişul lumii, înţeleg mai bine cum se creează evenimentele, înţeleg mai bine dimensiunile ţărilor şi ale oamenilor ce le populează. Tot aici ascult cele mai extraordinare concerte, văd cele mai minunate spectacole de teatru, văd expoziţii ce vin de pe tot pământul la Metropolitan Museum, îi ascult pe cei mai importanţi muzicieni la Carnegie Hall... Sunt brăilean, ieşean, new yorkez, oraşe cu importanţă egală în formarea mea şi, cu toate astea, când închid ochii, Brăila este imaginea ce-mi revine mereu: un loc al visului, misterios, trist, etern...”