Mircea Radu IACOBAN

Fostul președinte Sarkozy ar fi voit să expulzeze țiganii așezați prin Franța returnându-i unde? În România. Nicidecum în India, de unde provin, nici în Polonia, Bulgaria, Serbia, Slovacia, Ungaria etc., țări care le-au acordat romilor acte de identitate și drepturi cetățenești. Fără îndoială că o astfel de expulzare pe criterii exclusiv etnice n-ar fi fost deloc bine văzută de forurile europene, așa că inacceptabilul proiect a răposat înainte de a se naște. Rămâne întrebarea de ce Sarkozy, cu mamă evreică, provenită dintr-o familie maghiară din Szeged, alesese tocmai România ca primă destinație a expulzaților. Ar putea-o explica cumva originea socrului său, țigan român, și a celei de a doua soții, Cecilia Ciganer, pe jumătate romă (de unde și numele Ciganer), pe jumătate evreică. De menționat și relația extraconjugală care i-a primejduit căsătoria, avută cu o evreică… româncă. Încâlcita genealogie a familiei ar justifica mai degrabă o atitudine tolerantă și binevoitoare față de alogenii stabiliți în Franța și de alogeni în genere, ceea ce nu s-a prea întâmplat. Iar când mai ai în familie și țigani proveniți din România, sigur că ești tentat să consideri țara noastră drept patrie, fie și adoptivă, a romilor europeni. Ar justifica-o și etimologia, fiindcă etnonimul „român” pare a descinde limpede și firesc din „rom”, așa că pentru occidentalul cu instrucție aproximativă nu încape fir de îndoială că România este fericita țară a romilor. A țiganilor adică, fiindcă ortografierea, fie și cu doi de r (rrom) s-a sleit repede, în toată Europa continuând să li se spună fără vreo opreliște gitane în franceză, cygan în turcă, gitano în spaniolă, zingaro în Italiană, cigan în maghiară, cigany în poloneză ș.a.m.d. În toată istoria limbii respectivului neam nu există decât cel mult un străvechi radical „dom” (și nu „rom”, iar nici o lege a lingvisticii nu atestă posibilitatea unei evoluții de la „dom” la „rom”). Etnonimul „rom” nu-i altceva decât o invenție contemporană – la fel de bine li se putea spune „bulgi”, „maghi”, „dani” , fără ca noua denumire să deranjeze atât de mult din pricina confuziei de natură etno-geografică pe care o provoacă. Probabil că timpul le va așeza pe toate la locul cuvenit: mai importantă pare a fi o discuție prilejuită de afirmația dlui Vasile Dâncu: „Închidem ochii la nedreptatea care li se face țiganilor pentru că nici nouă nu ne sunt simpatici.” Sper să cred că nu voi leza rigorile atât de sensibile ale combaterii discriminării punând fireasca întrebare „de ce nu ne-ar fi simpatici?” Se pare că-i tot vina noastră, întrucât nu ne-am străduit destul să… să… Să ce? O clătinare până la desființare a temeiurilor comportamentale esențiale și a particularităților care-i individualizează ca nație, spre a o însera de voie, de nevoie, într-o altă cultură, aceea a grupului etnic dominant, nu înseamnă vinovată deznaționalizare și asimilare? N-ar trebui dimpotrivă, în spiritul orientărilor europene, să-i încurajăm pe țigani în păstrarea și cultivarea tradițiilor strămoșești care le-au asigurat reziliența și perenitatea? Poate băbuța nu vrea să treacă strada, degeaba insistă inimoșii pionieri puși pe fapte bune! Renunțând la nomadism, adoptând modul de viață european, acceptând ideea de muncă stabilă și organizată, școlarizați temeinic și in corpore, deposedați de tradițiile seculare ale vieții de familie, împăcați cu regulile igienei personale și aduși către un tonus acceptabil al manifestărilor publice, probabil că țiganii n-ar avea decât de câștigat. Dar vor mai fi ei țigani? Propagandistic și nu numai, ar fi vorba despre crearea „romului nou”, născut în șatră, însurat la 16 ani, școlit la Oxford, amator de manele și deodorante, docil supus al luminăției sale Cioabă al IV-lea, adept al culturii și democrației occidentale, dar și al respectării obiceiurilor tribale, adică un fel de juma-juma, nici rom, nici român (polonez, sârb, ceh, bulgar etc.) până la capăt. Asta în cazul în care nu se va împlini profeția lui I.D. Sârbu: „Toată lumea se va țigăni, chiar de vom umbla în limuzine și vom mânca numai icre negre.” Deocamdată, evoluții pot fi depistate în amândouă sensurile: și societatea se țigănizează, și țiganii se europenizează. Adam Lendvay, unul dintre respectații gânditori ai veacului, crede chiar că „țiganii sunt un fenomen social unic, excepțional și de mare viitor tocmai datorită instinctului solidarității tribale și extraordinarei organicități a trăirilor unei etnii care nu s-a schimbat în decursul întregii istorii.” S-ar putea ca unii țigani nici să nu dorească să fie mai mult decât sunt și mai altceva decât sunt, conflictul surd consumându-se în intimitatea etniei. Și Hitler, și Stalin, și Ceaușescu au eșuat în tentativa pompieristică de creare a „omului nou”. Avem oare dreptul să susținem fără rezerve campania formării „romului nou” înainte de a cere consimțământul total al etniei? Cu cei care nu vor, ce facem? Îi obligăm în numele libertăților democratice ale veacului XXI? Întreb, nu dau cu parul.