Mircea Radu IACOBAN

Orice aș fi putut crede despre dl Theodor Paleologu, dar nicidecum că-i un propagandist filorus de modă nouă dispus să acorde credit vechilor teorii de prin anii '50 potrivit cărora limba română a fost și va fi mai slavă ca oricând: „În limba română cele mai multe cuvinte sunt slave și le puteți recunoaște când auziți români vorbind!” Nu zic că n-ar fi  posibil, dacă proba de convorbire s-ar înregistra într-un sat din inima Deltei ori în incinta Mitropoliei pe stil vechi de la Slătioara, unde chiar s-ar vădi că „În limba română sunt mai multe cuvinte slave decât latine.” Pură aberație, nu știu de unde a scos-o!

De fapt, dl Paleologu a emis enormitățile de mai sus într-un context ce poate fi considerat salutar: intenționa, probabil cu toată buna-credință, să ceară conaționalilor noștri un sprijin mai marcat pentru emigranții ucraineni. Și o face într-un text bine articulat, cu empatie caldă și autentică. Dar cum „diavolul se ascunde în detalii”, inocenta tentativă de „captatio” filoucraineană (,și voi, și noi suntem cumva slavi!”) trece dincolo de implicațiile emoționale ale momentului de solidaritate, spre a ajunge într-un spațiu minat de filosofia belicoasă putinist-dughinistă a teritoriilor slave ce se cuvin redobândite. Fără îndoială că simpla numărătoare a vorbelor din postata unui text, fie din vorbirea cotidiană, fie din limba literară îngrijită, poate doar la prima vedere să justifice aplicarea unei etichete de necontestat de genul „limbă slavă” sau „limbă latină”, drept pentru care autorul se și grăbește să precizeze „Limba română este o limbă latină, fără îndoială”.

Chiar faptul că astfel de afirmație este așezată atât de viguros în pagină dovedește că-i de bănuit existența deranjantă a unei teze contrarii! Bine, bine, limbă latină, dar… cu majoritatea cuvintelor slave? Atunci s-ar putea vorbi cel mult despre o limbă cu origini latine, care, prin varii determinări și influențe, și-a schimbat însăși ființa, esența și înfățișarea. Un fond principal lexical majoritar slav ar trimite fără îndoială cel de al doilea temei lingvistic, adică structura gramaticală, într-un plan secund, incapabil să susțină tot mai singur sarcina trudnicei demonstrații.

Pentru a-și susține afirmațiile potrivit cărora româna este copleșită de slavism, dl Paleologu își cheamă ajutoare: „Citiți-i pe Cihac, Șăineanu, Ciorănescu.” I-am citit. Într-adevăr, la sfârșitul secolului XIX, Cihac a publicat un „Dicționar etimologic daco-roman”, prilej cu care a constatat că atestările slave recoltate de recenzorii săi erau duble față de cele din limba băștinașilor. N-are rost să comentăm, fiindcă răspunsul l-a dat, în epocă, Hasdeu: mai totdeauna, elementele latine sunt cele mai importante în fraza românească, prin comparație cu vorbele de alte origini. Ca prezență semnificativă în comunicare nu se poate așeza un substantiv latin precum „mână” (manus) pe același plan cu, să zicem, „chiorpec”, „baclava”, „șmotru” și ce-or mai fi. La numărătoare vor fi ieșind mai multe slave, dar fie că sunt regionalisme cu circulație restrânsă, fie c-au trecut în plutonul arhaismelor ruginite, fie că-s dublate de neologisme mai expresive, fie că pur și simplu au ieșit total din uz.

De altfel, cercetările recente, când ne aflăm în alt stadiu al evoluției limbii, atestă cu totul altă realitate procentuală, elementul latin în limba română depășind 65%. Iar ponderea cuvintelor în limbă le-o conferă frecvența și rezonanța lor în epocă! Cel de al doilea nume invocat de Paleologu, Șăineanu, nu poate fi bănuit de altă opinie, câtă vreme a fost asistentul preferat al lui Hasdeu. În cazul Ciorănescu, autorul unui „Dicționar etimologic al limbii române”, n-am putut identifica vreo raliere la teza unei predominanțe slave cu niscaiva consecințe în destinul limbii române.

O mult mai serioasă mână de sprijin îi poate oferi dlui Paleologu „cel mai mare istoric român” (așa este prezentat la Chișinău dl Lucian Boia). Care vine cu enormitatea „Este evident (româna, n.m.) o limbă romanică, totuși, este cea mai puțin latină dintre limbile latine.” I-auzi! Ce aberație! Dimpotrivă, cea din coadă este limba franceză, cu doar 40% elemente latine, România aflându-se pe loc fruntaș. Și dacă tot l-am amintit pe Hasdeu, iată-l concretizând poetic: „România cât trăiește / Graiul nu și-l va lăsa / Să vorbim dar românește: / Orice neam, cu limba sa!” (din revista „Familia”, 1879).