Mircea Radu IACOBAN

Batem? Mai degrabă luăm bătaie. Avem noi, românii, o apetență specială pentru substantivarea unor verbe la infinitiv (de pildă, „a ierta” – iertare). Precum și „a bate” – bătaie, cu o frecvență de-a dreptul suspectă în construcții gramaticale dintre cele mai diverse și mai neașteptate. Adică de ce noi nu parcurgem un drum, ci „batem drumul”? De ce „ne bate gândul”, „bate la ochi”, „ne batem capul”, „cale bătută” ș.a.m.d.? Poate că „bat câmpii”, dar nu-i exclus să existe o anume semnificație, fiindcă prea des românii iau bătaie nemeritată și zațul rămas în subconștient induce în vorbire extensii ale mâhnirii generalizate. Efect colateral: îmbogățirea limbii – și cu atâta rămânem. Aș exemplifica cu Schengen, dar… îmi „bat gura” de pomană.

*

Să zicem că m-am ales primar. În fiecare dimineață, șefa de cabinet îmi pune în față ditamai teancul de aprobări și autorizări ce trebuiesc semnate. Dintre cele mai diverse, începând cu atribuirea unui loc de veci în cutare cimitir și până la edificarea unui nou ansamblu spitalicesc. În maldărul de hârtii se află și una care, odată semnată, certifică amplasarea unei gherete ce vinde țigări și cafele la marginea târgului. „Amprenta la sol”: 126 metri pătrați. Cererea este ornată cu bateria de semnături ale subalternilor care, pas cu pas, au emis avizele preliminare favorabile. Primarul semnează, aburesc cafelele dintâi, după care vin procurorii ce constată că, de fapt, nu-i vorba despre 126 de metri pătrați, ci de 226. Abuz în serviciu, primarul consemnat la domiciliu, presa gâlgâie de bucuria noului subiect „gras”. Jos corupția! Nu zic că nu puiesc mereu și pretutindeni sumedenie de matrapazlâcuri, dar în astfel de cazuri, primarul ce trebuia să facă? Înainte de a semna, să măsoare el însuși cu metrul? Pentru ce-i (bine) plătit batalionul de funcționari însărcinat cu verificarea detaliilor?

*

Un regizor despre un critic: „Omul acesta este un fenomen – e de o incompetență enciclopedică!”

*

Ciudat! Cu cât eram mai tânăr, cu atât consideram că am mai multe de spus. Pe măsură ce îmbătrânesc, observ că-s mai multe... de tăcut!

*

Bucureștiul nu-i chiar atât de mare cât pare. Aflându-mă ades cu treburi prin Capitală, nu-i chip să nu întâlnesc vreun cunoscut. Și toți mă-ntreabă: „Când ai venit?” De ce i-o fi interesând? Ce importanță poate avea faptul că am sosit cu acceleratul de 6 ori cu avionul de 8,30? De ce nu mă întreabă nimeni când plec? Drept pentru care am hotărât să le-o iau tuturor înainte. Cum întâlnesc un amic, mă reped și-i spun: „Am venit aseară, cu avionul.” „Da?” Amicul rămâne descumpănit – i-am furat o întrebare esențială... Duc însemnarea de față la o revistă culturală. Secretarul de redacție îmi zâmbește larg: „Salutare! Când ai venit?”

*

Actorul X (se întâmpla pe vremea când Suceava avea teatrul ante-revoluționar), nemulțumit de locul în care i-a fost amplasat numele pe afișul de premieră, a ajuns să conteste autoritatea bietului și nevinovatului șef de instituție (trecut de mult în lumea celor drepți). Spre a da cuvenită greutate argumentării, actorul a adus cu sine geamandanul cu trofee – diplomele din „Cântarea României”, cronicile (cu pasaje atent subliniate) în care i se relevau meritele, scrisori ale unor maeștri, telegrame de felicitare etc. etc. Biroul directorial nici nu se mai zărește sub purcoiul de documente, iar directorul, pe trei sferturi convins (și învins) recurge la ultima soluție: își cere scuze pentru câteva minute și dispare, pentru a se întoarce cu argumentele sale: cutia cu ordine și medalii. Pe măsură ce le etalează pe birou, actorul își retrage tăcut oastea de hârtie, spre a încheia cerându-și scuze cu obidă...

*

Altă scenă, la fel de semnificativă. De această dată, directorul teatrului este actor. Într-o piesă de capă și spadă, are de susținut un duel soldat cu înfrângere. În reprezentație însă, biruie totdeauna... directorul! Adversarul calcă strâmb și, până urmă, moare (ca-n text). Avea, probabil, co-morbidități.