Mircea Radu IACOBAN

În veacul trecut, un tânăr învățător dintr-un sat moldav se logodește cu fata altui învățător, apoi rupe logodna după ce viitoarea soacră impune mariajului un hotărât veto. Lung prilej de vorbe și de ipoteze, dar și izvor al voluminosului dosar nr. 960/1906 din arhiva Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Ce poate fi mai banal decât o astfel de măruntă ceartă rurală și pe cine poate interesa după mai bine de un veac? Iaca, s-a găsit! Astfel de incursiuni în arhive prilejuiesc nu o dată surprize atât în ceea ce privește mai amănunțita revelare a realităților vremilor ce s-au dus, cât și în domeniul caracterologiei de epocă, confruntată cu rigori, cutume și exigențe astăzi în bună măsură uitate. Amândouă părțile (familiile Teodorescu și Cernescu) se adresează pentru „reperarea onoarei” și, mai ales, recuperarea sumei de 200 lei avansată de prezumtivul ginere în contul la fel de prezumtivei nunți. „Verigele” (verighetele) sunt cerute înapoi. La cine credeți că se apelează pentru arbitrarea conflictului și luarea de măsuri? Taman la… onor ministrul învățământului și cultelor! Care n-a ezitat să se implice! N-avea ministrul din 1906 altceva de făcut? Va fi avut, numai că, spre deosebire de obișnuințele zilelor noastre, ministerul se considera obligat să vegheze și asupra „aspectelor moralicești”, astfel încât învățătorii să rămână exemplu de comportament în lumea satului, totdeauna ireproșabili. (Închipuiți-v-o pe doamna ministru Ligia Deca implicată într-o cauză de restituire a verighetelor însurățeilor din Zănești-Neamț!) În celălalt veac, ministrul însărcinează Revizoratul școlar Suceava (pe atunci revizorii răspundeau de două județe, precum Eminescu la Iași și Vaslui) cu o anchetă amănunțită, și cele două părți încep să depună nesfârșite memorii impecabil caligrafiate (pe atunci, în școală se învăța caligrafia) și din belșug ornate cu greșeli de ortografie. Tatăl se consideră adânc prejudiciat, fiindu-i compromisă onoarea de familist („mi-a pus familia în critica lumei și m-a distrus materialicește”). Însurățelul și-a abandonat viitoarea mireasă după ce scrisese scrisori „către copila me care puteau să seducă și pe cea mai bestială fiară sălbatică” (sunt anexate, în copie, zeci de epistole siropoase). Iar când logodnicul a fost interogat în prezența primarului, a avut „cutezanța și nerușinarea să țină țigara în gură, și când focul ajunsese la carton și se frigea” nu putea răspunde la întrebări. Junelui candidat i se reproșează (tot ca o probă de caracter dubios) că a primit 25 de lei de la Primărie să construiască, la școală, „altă latrină”… uitând s-o mai și facă. Nuntașul răzgândit a cunoscut-o pe „domnișoara Marie” la un bal, după care, târziu, se destăinuie: „nu atât de mult m-a impresionat frumusețea dânsei, cât mai mult dansul.” Cel care contraatacă vine cu elocvente titluri ale scrisorilor către jignita fiică: „Frumoasa mea Marie”, „Drăguța me Marie, îmi aduc aminte cât de drăguță erai în costumul tău național”, „frumoasa mea logodnică”, „scumpul și drăguțul tău chip” etc., etc. Așa că la întrebarea „frumoasă ori ba” actele contrazicându-se, deocamdată n-avem un răspuns. Junele era extrem de supărat și pentru că i s-ar fi promis drept dotă parte din recolta de ovăz – „dar dacă ovăzul lui Teodorescu nu se făcea, nu eram tot eu cel păgubit?” Întru grăbirea nunții, se pare că familia interesată încerca să prilejuiască tinerei perechi întâlniri cu cântec prin încăperi „perdeluite” la care se asculta pe la uși – evidentă „crimă imorală” (cum or fi arătând crimele morale?). Tentativele au eșuat, nu încă și perspectiva nuntirii, deși Octav, viitorul mire, aduna reproș după reproș într-un inventar ce cuprindea felurite nemulțumiri începând cu șubrezenia dotei, continuând cu prea modestele mese în viitoarea familie, sfârșite dezagreabil cu „obligatoria budincă de griș,” apoi și diverse alte ofuri apărute, inclusiv scrisorile anonime venite de la binevoitori – însă toate apărute numai după intrarea mamei mirelui în joc. Imediat după veto-ul prezumtivei soacre, Octav, cel care îi scria logodnicei că „doar moartea ne poate despărți”, își schimbă fundamental tonul observațiilor: „pe dșoară n-am văzut-o cu vreo carte în mână, sau să lucreze ceva, mai toată ziua stă degeaba”, tatăl și mama ei vorbesc „cele mai mari porcării”, iar „dșoara a fost la prea multe baluri, călcând 3 județe, Roman, Neamț și Bacău.” Logodna i-ar fi pricinuit bietului Octav mari pierderi financiare („verigele, 30 lei, bomboane, 12 lei, cadou, 30 lei. Apoi, i-a cumpărat domnișoarei cortel, mănuși, voal, pălărie etc., costurile însumând vreo 320 de lei.) Toate astea și multe altele scrise cu năduf pe zeci de pagini, mărunt și puchinit, la care se adaugă zecile de file contra ale memoriilor tatălui… O oglindă (de fapt, tristă) a vieții clasei medii din România rurală a începutului de veac XX, cu orizonturi meschine, aspirații modeste și trăiri cu son de operetă. Marie n-a rămas nemăritată: foarte repede s-a consolat cu băiatul crâșmarului Constantinescu. Cu Octav nu știu ce s-o fi întâmplat, dar cum folosea prea des în scrisori perfectul simplu (văzui, făcui, observai, scrisei) bănuiesc să se fi întors în Romanați, la Caracalul natal.

Cuvenitele mulțumiri istoricului I.C., care mi-a semnalat fondul documentar ANR-MCIP 690.