Mircea Radu IACOBAN

Am mai scris despre călătoria în Rusia a marchizului de Custin și formidabilele lui „Scrisori” publicate în 1843 (la Moscova au putut să apară abia în 1996; la noi, au fost editate anul acesta la „Humanitas”). N-aș fi revenit dacă evoluțiile din ultimele luni pe frontul din Ucraina, dimpreună cu prestațiile de-a dreptul scandaloase ale oficialilor de la Kremlin în frunte cu Putin, n-ar fi adus atâtea noi și elocvente confirmări privitoare la fenomenul rus, cu rădăcini, motivații, tare, nocivitate și dimensiuni intuite exemplar de condeierul francez în urmă cu aproape două veacuri. Reamintesc câteva dintre opiniile marchizului, cu precizarea că sunt culese din diferite capitole ale cărții și n-au fost adunate de către autor într-un paragraf de sine stătător. Iată:        
„Imperiul Rus are disciplină de lagăr în loc de un sistem statal, este o stare de asediu, redusă la rangul de stare normală a societății. Acest imperiu în toată imensitatea lui nu este altceva decât o închisoare, a cărei cheie se află în mâinile împăratului; un astfel de stat trăiește numai prin victorii și cuceriri și, în timp de pace, nimic nu se poate compara cu nenorocirile supușilor săi. În inima poporului rus se află o pasiune puternică și nestăpânită pentru cucerire. Rusia își vede în Europa prada, pe care mai devreme sau mai târziu o va primi în urma certurilor noastre; ea incită la anarhie, sperând să profite de descompunerea la care a contribuit, pentru că este în conformitate cu planurile ei. În Rusia, singurul zgomot permis sunt strigătele de admirație. În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este răzvrătire. Supunerea rușilor – o virtute înnăscută și forțată. Istoria în Rusia face parte din proprietatea statului, este proprietatea morală a prințului moștenitor; se păstrează în beciurile palatului împreună cu comorile dinastiei imperiale, iar oamenilor li se arată doar ceea ce statul consideră necesar. Amintirea celor făcute ieri este proprietatea împăratului. Nu numai că despotismul rus nu pune preț pe idei și sentimente, ci rescrie și faptele, luptă împotriva evidenței și câștigă această luptă! A minți în această țară înseamnă a proteja societatea, dar a spune adevărul înseamnă a face o lovitură de stat. Clerul ortodox rus a fost și va fi întotdeauna un fel de miliție, doar în uniforma sa diferită de trupele seculare ale împăratului. Preoții subordonați împăratului și episcopii săi constituie un regiment special. Armata lor, care se remarcă prin excelentă disciplină, este formată, cu excepția câtorva unități alese, din oameni care sunt prezentați publicului în formă bună și ținuți în postata din spatele cazărmii. Tenul soldaților epuizați le trădează suferința și foamea. Furtul își are rădăcinile în obiceiurile lor, așa că hoții trăiesc cu conștiința curată, iar fețele lor exprimă liniște fără griji până la sfârșitul zilelor. Fiecare guvernator știe că el, la fel ca majoritatea colegilor săi, este în pericol să-și petreacă restul zilelor în Siberia. Totuși, dacă în timpul mandatului său de guvernator reușește să fure destui bani pentru a se apăra în instanță la momentul potrivit, va fura; dacă (cazul este imposibil) ar rămâne cinstit și sărac, ar fi pierdut. În Rusia, conversația înseamnă conspirație, gândul este răzvrătire. Cine îmi va spune ce poate face o societate care nu se bazează pe demnitatea umană? Nu mă obosesc să repet: pentru a scoate rușii din neant, totul trebuie distrus și reconstruit. Dacă oamenii trăiesc în lanțuri, atunci sunt demni de o asemenea soartă; tirania este creată de națiunile înseși. Pentru ruși, cuvintele sunt mai importante decât realitatea” – explică de Custine, parcă spre a edifica soclul pe care Dughin avea să-și ridice monumentala afirmație cinică „Patria Rusiei este războiul”. S-a schimbat ceva față de esența constatărilor lui Custine? Nimic: Putin, Lavrov, Kiril, Șoigu & comp. se înscriu perfect în galeria caracterologică schițată încă în veacul XIX!   Custine n-a fost un condeier oarecare: călătoria în Rusia a întreprins-o la îndemnul lui Balzac; apreciat de Saint Beuve și considerat de Baudelaire un geniu (adevărat, al dandysmului), făcea parte din cercul unor Hugo, Lamartine, Stendhal, George Sand. Încă de la sosirea pe pământul rus, predecesorii Ohranei l-au luat în atenție cu motivația semnificativă „Pare un om sincer, așa că noi credem că poate fi periculos.” Și tatăl și bunicul lui au fost ghilotinați la revoluția din 1848, iar mama a trecut prin calvarul închisorilor vremii. În „Scrisori” sunt narate și comentate cu întristată obiectivitate și cu apreciabilă înzestrare scriitoricească realitățile unei epoci fierbinți în care se clama „libertate, egalitate, fraternitate” dimpreună cu îndemnurile la uciderea în masă a nesupușilor din Vandee. Rușii l-au văzut bine pe Custine: sincer, deci periculos!