Mircea Radu IACOBAN

Ieri s-a împlinit o jumătate de veac de la moartea lui Victor Eftimiu, comemorare ce-mi prilejuiește câteva comentarii privitoare la destinul albanezului care a deținut autoritar rol de prim-plan în viața teatrală interbelică. Autor al unor cunoscute piese („Omul care a văzut moartea”, „Înșir-te mărgărite” ș.a.), director în mai multe rânduri al Teatrului Național din București, al Operei din Cluj și al Direcției generale a teatrelor, academician, laureat al Premiului național pentru literatură (1932), mare mason (rang 33), oaspete al lui Stalin, dar și client al Securității, decorat la Paris cu „Legiunea de onoare” (1933) și distins la București cu titlul de „Erou al muncii  socialiste” (1971), Victor Eftimiu este considerat acum „dramaturg minor” și cam atât. Cât de mici ochiuri are sita care cerne la poarta posterității!

S-a scurs ceva vreme de la mutarea lui Victor Eftimiu din lumea noastră, dar surprize încă mai apar. Când erau împachetate exponatele răposatului Muzeu al teatrului de la Iași (casa Alecsandri fiind retrocedată și valoroasa colecție cuprinzând 11.000 de piese strămutată ca o rubedenie scăpătată la Muzeul Eminescu din Copou) s-a găsit manuscrisul unei cărți de amintiri ale artistului emerit Aurel Ghițescu, prefațată de Eftimiu. Cele 18 pagini complet inedite trec în revistă nu numai etape şi destine din istoria teatrului românesc, dar conţin şi extrem de preţioase și neștiute mărturii privitoare la mari personalităţi ale culturii naţionale, a căror evocare i se pare lui Eftimiu datorie: „Uitarea mi se pare o trădare. Uitarea e suprema laşitate.”

Aflăm detalii neştiute despre Ed. de Max, actor român ajuns la Comedia Franceză („Aş vrea să mă întorc în România, să mor societar al Teatrului Naţional din Bucureşti”), despre Ibrăileanu, Titu Maiorescu („L-am cunoscut la sfârşitul primului război mondial, în casa cumnatului său, Iacob Negruzzi” care „era încă plină de prezenţa nostalgică a Mittei Kremnitz şi a altor femei care au jucat un rol în viaţa amfitrionilor şi a lui Mihai Eminescu”), despre Sadoveanu, Mihai Codreanu, Sandu Teleajen, Andrei Oţetea, G.M. Zamfirescu, Otilia Cazimir, George Lesnea („singurul rămas din vechea gardă” ieşeană) ş.m.a.

Eftimiu, considerat, cu aprobarea târzie a lui Maiorescu, „ultimul junimist”, scrie  fiindcă, aşa cum se tânguia într-o poezie, „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Murim şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.” Îl vedem pe Ibrăileanu, copleşit de imaginea Bucureştiului interbelic: „Casele astea înalte mă ameninţă cu înălţimea lor. Mereu mi se pare c-or să se prăbuşească peste mine”. N-avea de unde şti că, după decenii, va sta să se prăbuşească şi casa lui Eftimiu, locuită mai apoi de un alt condeier cu origini albaneze, Cezar Ivănescu, fost director al Editurii ieșene „Junimea”. Acum, este ornată cu rău prevestitoarea bulină roşie…

Dar cel mai cunoscut și discutat episod al tribulațiilor albanezului rămâne povestea compoziției  lui Ciprian Porumbescu, „Trei culori”, pare-se vândută de Eftimiu cu tot cu text spre a deveni imn național al patriei strămoșilor săi. Aşa să fie oare? Legenda se cere niţeluş scuturată: ambele ipostaze ale implicării, fie că-i vorba despre text, fie despre muzică, în opinia mea, se cuvin amendate. În ce privește muzica, toate-s limpezi, dar nu și în privința textului. Nu se poate trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă din 1912, sub semnătura lui Aleksander Stavri Drenova, într-o gazetă a albanezilor din Bulgaria. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Cu atât mai mult cu cât varianta românească, datorată braşoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă traducere şi localizare a strofelor lui Drenova. Să fi fost oare… invers?

Iată cum sună ultimul catren; mai întâi în albaneză (traducere): „Pentru că însuşi Dumnezeu a spus / Că naţiunile vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui / Pentru ea, pentru ea noi vom lupta.” Iată şi textul românesc: „Şi-n cartea veşniciei scrie / Că ţări şi neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”. De altfel, aidoma ca sens sună mai toate versurile: „Vom ţine armele în mâinile noastre” – „Am înarmat a noastră mână”; „Uniţi în jurul steagului” – „Pe-al nostru steag e scris unire” – etc., etc. Care dintre cei doi autori l-a copiat pe celălalt? Rămâne de văzut şi de... demonstrat. Albanezul şi-a publicat producţia cu pricina în 1912. Oricât am încercat și insistat, n-am putut afla anul în care a fi fost izvodit textul lui Bârseanu; ştim doar că i-a însufleţit pe români în războiul din 1916. Așa că întrebarea rămâne.