Mircea Radu IACOBAN

Desigur, cea mai mare pacoste a doctoratului românesc din veacul XXI rămâne plagiatul. Eu aș zice că la fel de mare este o alta, despre care nu prea aud să se facă vorbire – doctoratul… degeaba. Pe parcursul celor trei ani de cercetare pentru elaborarea tezei, statul român finanțează cu generozitate truda doctorandului. Nu toți candidații apelează la bursa doctorală, fiindcă-s mulți prea bine înscăunați în posturi „la vârf”, dar cine dorește poate s-o facă. Autonomia universitară îngăduie fericit necenzurarea tematică a tezelor, libertatea cercetării înscriindu-se firesc în libertatea generală de creație: nu există tărâmuri interzise și subiecte prohibite. Ceea ce, la o primă și mai pedestră vedere, ar lăsa loc și întrebării dacă se merită efortul financiar al statului, cât și truda doctorandului, la care se adaugă implicarea administrativă a universităților, în cazul unor teze de tipul „Ideatica și reprezentarea sfârșitului lumii de-a lungul timpului”, ori „Sens imanent și sens transcendent în teoria și practica caligrafiei japoneze Shodo” (ambele la Universitatea Cluj-Napoca), precum și „Alăptatul la sân în public între normalitate și imoralitate” (Universitatea București), sau „Biografia lui AndréMaurois” (Universitatea Iași). Poate, cine știe, în primul caz vor fi aflate sugestii demne de încredere și utilizabile privind data sfârșitului lumii, cel de al doilea va rândui în sfârșit cum se cuvine caligrafia Shodo în raport cu scrierile kaisho, gyosho, sosho, tensho, reisho, al treilea va demonstra că substanța unui articol de gazetă poate nutri ditamai teza de doctorat, și în fine, al patrulea, va arăta că francezii nu cunosc biografiile scriitorilor din Hexagon, fiind necesar un sprijin doctoral românesc spre a-i dumiri. Dar, cu siguranță, instituția doctoratului nu poate fi privită, înțeleasă și apreciată în acest mod, să-i spun utilitarist, minimalizator și de-a dreptul vulgar: orice etaj al civilizației umane poate și trebuie să fie investigat fără să i se pretindă numaidecât cercetării un rezultat imediat, palpabil și productiv. De altfel, de asta și există două tipuri de Diplome, a doctoratului științific, alături de aceea a doctoratului profesional. Dacă în cel de al doilea tip, aportul propriu este mai lesne decelabil, în primul rămâne incert și dubios, rețeta în uz fiind aceea „cărțile din cărți se fac” (cu sau fără ghilimele), în absența flagrantă a gradului de noutate pe care l-ar reclama o cercetare doctorală autentică. În foarte multe cazuri, cei înscriși la doctorat n-au avut niciodată vocația de cercetător trebuincioasă unui astfel de demers, și poate nici chiar intenția, adevăratul mobil (apărut pe parcurs) nefiind de ordin științific, ci ținând de orgoliu personal, un soi de „pohta ce-am pohtit”. Iar după accederea la râvnitul titlu, interesul pentru respectivul domeniu de cercetare se sleiește brusc, de parcă niciodată n-ar fi fost! Punct ochit, punct lovit, sacii au fost urcați în car, încă un CV este ornat cu titlul de doctor, încă o semnătură la care se adaugă nemeritat râvnitul „dr”. Cum se cam ştie, și strămoşii noştri erau ahtiați după titluri, ranguri și dregătorii, pe care și le cumpărau în văzul lumii. Tatăl lui Eminescu, Gheorghe, povesteşte cum şi-a târguit rangul de Căminar – care, de fapt, nu însemna nimic (în vechime, Căminarul aduna impozitele în comerţul cu... ceară). Golite de obligatoriul conţinut obiectiv, rangurile din secolul XIX preluau titulaturi cu rezonanţă cronicărească, ignorând complet semnificaţia lor iniţială, Doar nu vă închipuiţi că Spătarul Vasile Alecsandri purta, la ceremonii, sabia şi buzduganul domnitorului, cum cereau, în vechime, însărcinările rangului. Poate chiar Medelnicerul Suceveanu nici nu prea mai ştia că dregătoria de care s-a învrednicit (,,cu iaurt, cu gogoşele...”) l-ar obliga să toarne apa întru spălarea mâinilor stăpânului. Nu mai avem medelniceri, stolnici şi serdari în veacul XXI, dar titlul și rangul au rămas să exercite aceeaşi mistică hipnoză. În loc de agă, spătar, serdar, ne stă la dispoziţie un magic cuvinţel prescurtat, devenit obsesie naţională: dr. Nihil sine dr.!O s-ajungem ca-n Italia, unde, dacă arunci o piatră, nimereşti un doctor, iar la apelativul „dottore” îţi răspund şi frizeri, şi chelneri, şi barcagii! Între cele două războaie, Universitatea ieşeană acorda 6-8 titluri de doctor pe an (inclusiv cele honoris causa). În zilele noastre, facerea de doctori cu miile a devenit industrioasă pretutindeni, atrăgând într-un adevărat vârtej al interesului şi oamenii politici pe care nu-i obligă nici un reglement să posede patalamaua doctoratului. O fac preventiv: dacă rămân fără de coledzi, devin, nu-i aşa, oameni de ştiinţă, iar statul trebuie să bage adânc mâna în peticitul buget spre a suplimenta (cu ½ din salariul mediu pe țară) lefile puzderiei de doctori ce-au ajuns, prin nemăsurată (şi unii, prin suspectă) proliferare, să pună în primejdie însuşi prestigiul unei titulaturi şi unei calităţi onorante, potrivită mai degrabă excepţiei decât regulii.