Mircea Radu IACOBAN

„Peturi goale / Curg la vale”ar putea fi refrenul unui ,,Cântec al Dunării’’, varianta 2022. Acum, la sfârşit de noiembrie, după scăderea și revenirea apelor, sticle scofâlcite au rămas înfipte în maluri, prinse între rădăcini şi tivind canalul Sf. Gheorghe cu guler din plastic mâlit. Dacă ai răbdare să cauţi printre micile epave cu etichete pe jumătate şterse, afli peturi de bere necunoscute în România – or fi coborât în derivă tocmai din Pădurea Neagră? Toată berea îngurgitată în jumătate de Europă îşi trimite rămăşiţele aici, în Deltă, şi albul impecabil al egretelor a ajuns să aşeze pete distonante în galben-murdarul gunoiului fără de moarte...

Cine n-a ascultat fâlfâitul melodios al lebedelor în zbor, aşternut ca un balsam peste ape, nu ştie ce-i frumos, delicat şi straniu în ceea ce a mai rămas din lumea lumilor noastre. Iar cine n-a văzut cohortele de peturi năpădind Delta Dunării, n-are cum să-şi imagineze proporţiile agresiunii la care-i supus acest unic tărâm de basm al continentului, poluat din greu şi chimic, şi fizic.

Acum, în prag de iarnă, nuferii s-au mistuit în ape, brădişul a căzut la fund, păsăretul s-a mai călătorit, sălciile-s dezgolite şi doar ici-colo se mai iţeşte explozia portocalie a vreunei tufe zăpăcite – iluzie; nu-s florile cornului tânăr, ci un nimb de frunze ruginii încăpăţânat să rămână agăţat de ram. S-a mai potolit forfota bezmetică a şalupelor cu motor de zeci de cai care, împotriva introducerii tuturor limitărilor și interdicțiilor, de la răsărit până la apus tot mai dau în clocot unda fluviului – nu pentru că s-ar grăbi să ajungă undeva cu oarece rost, ci doar spre satisfacţia chiuită a odraslelor de bani gata dornice de senzaţii tari şi complet incapabile să înţeleagă rosturile fiinţei Deltei, refractară la acute şi întemeiată pe ritmul lent, negrabnic, al vâslei.

Adevărat, lotca cu rame a cam dispărut din peisaj. Doar câte un lipovean mai nevoiaş îşi strecoară barca pe sub maluri, unde-i curentul mai adormit, clefăind cu vâslele. Pluteam iavaş-iavaş, pe Dunărea Nouă, contra curentului, către locul cu avat ştiut din anii trecuţi. Motoraşul ataşat lotcii dădea rateuri, tuşea, se oprea când ţi-era lumea mai dragă şi bietul barcagiu a făcut scurtă la mână trăgând de sfoara ce urma să reanime „Veterok”-ul de 8 cai putere. Ne-a depăşit o altă lotcă, mânată de un motoraş miniatural. Barcagiul explică: „Are numai 3 cai, da-i Yamaha”. O carte (evident, sovietică) a copilăriei noastre (,,Alitet pleacă în munţi”) povestea despre eforturile ruşilor de a aduce sub ascultare eschimoşii din preajma Alaskăi. Propaganda Kremlinului s-a poticnit definitiv în faţa unor... chibrituri: cele americane se aprindeau imediat, cele ruseşti, după a șaptea încercare. ,,Ce fel de orânduire e asta a voastră – întrebau vânătorii de foci – dacă nici chibrituri nu-i în stare să facă?” Iaca de asta or să piardă rușii în Ucraina și tot de asta a căzut comunismul – nu din pricini ideologice, cât în primul rând economice…

În pensiune (au răsărit sumedenie, pe toate malurile şi grindurile) linişte bleagă: doar trei camere ocupate – cele ale noastre – restaurantul, gol (s-a animat doar la meciul FCSB-Rapid, când și oaspeții, și slujbaşii s-au înghesuit într-o ultimă adunare ad-hoc înaintea trimiterii în şomajul de iarnă). Peştii, bieţii de ei, câți au mai rămas, mimează că-şi fac datoria: ştiuca încă mai atacă, dar de regulă mârlițe, și cu mai multe hachițe decât oricând. Delta, la sfârşit de noiembrie, când pleacă ultimii lansetiști și-i lăsată în pace de pacostea turiştilor veniţi să chefuiască pe mal şi să urle manele la foc de tabără, pare mai adevărată, recăpătându-şi aura de mister ce i-a legitimat, cândva, faima. La primăvară, împărăţia apelor nu-şi va întâmpina oaspeţii cu prea multă tăcere adâncă, şopot molcom de unde şi rotiri joase ale păsăretului, ci cu pensiunile pe uşa cărora scrie ,,pull” şi ,,push”, cu terenuri de tenis, bowling, boxe și iar boxe, piscine, aer condiţionat şi, mai ales, bărci super-motorizate, a căror viermuire încă nu-i disciplinată cum s-ar cuveni.