Mircea Radu IACOBAN

O amintire: mă aflam într-un avion care, zburând prin tăriile cerului, ducea Naționala de fotbal la un meci amical în Polonia (selecționer, Titi Teașcă). În toate loturile există barem un glumeț responsabil cu poantele și farsele menite să mai învioreze plictisul lungilor călătorii. Și de data asta pe post de animator era mucalitul Dobrin. Avea o țintă precisă: un echipier (nu-i spun numele) victimă sigură datorită hazoaselor episoade de blajină naivitate și inocență cu care încerca să facă față întrebărilor chisnovate și aiuristice de genul „mă, tu nu cumva ești de la Interflug?” „Nu, nea Gicule, nici vorbă.” De data asta, „Gâscanul” mototolește niște hârtii și-i dă victimei sale ghemotocul: „na, aruncă-l pe fereastră”. Sub privirile amuzate ale asistenței, omul nostru începe să caute, pipăind insistent marginile hubloului, clempușul care deschide „fereastra”. Ca la tren! Și eram la 8000 de metri! O glumă nevinovată, mult aplaudată în avion, dar tristă prin semnificațiile sale reale: a doua zi, emoțiile întregii țări, de la miner la universitar și de la măturător la Președinte, vor depinde în bună măsură de reacțiile și deciziile în teren luate de posesorul unui IQ… de meci alb! De unde și întrebarea dacă este vreo legătură dintre performanța sportivă și inteligență. Se poate stabili o astfel de relație? Filosofii antichității acordau credit nelimitat caratelor intelectului, afirmând, în capitolul XV din „Samadeva”, că, nici mai mult, nici mai puțin, „totdeauna, superioritatea inteligenței triumfă asupra forței”. Așa l-o fi învins David pe Goliath, dar e greu de crezut că, în zilele noastre, un halterofil cu minte sclipitoare va triumfa obligatoriu în fața unui adversar mai bine dotat fizic. Adevărul se află, ca de obicei, la mijloc: sprinteneala gândirii poate, în mod cert, sprijini performanța, mai ales în jocurile sportive ultra-tacticizate. Nu să o și determine legic – între altele, își mai joacă rolul și întâmplarea. Evident, exclud din discuție șahul – care, aș zice că s-ar cuveni să figureze mai degrabă într-o panoplie a sporturilor minții, confruntate în competiții de genul olimpiadelor de matematică ori informatică. În celelalte sporturi, încărcătura de inteligență încorporată în fiecare fază se decelează mai greu, dar ea există și funcționează ca atare. În limbajul tribunelor, se spune despre cutare fotbalist că „știe cu mingea”, ceea ce înseamnă o apreciere elogioasă a tehnicii lui individuale. Dar ce face cu ceea ce știe – de acum, ține de investiția de inteligență exprimată prin aflarea soluției optime într-un anume moment al jocului. Nu numai instinct, deci, ci și rațiune. Să ne amintim de Zidane: era o adevărată încântare să admiri desenul deștept al traiectoriilor, anticipările de senzație și rezolvările spectaculos-neașteptate, convertite în tot atâtea faze fierbinți și de-a dreptul memorabile. Numai că, atunci când este vorba despre construcție colectivă, fotbalistul inteligent nu-i de-ajuns în lipsa „acordului fin” cu întreaga echipă. Dacă e să ne întoarcem la antici, citând tot din „Samadeva”, o fac cu strângere de inimă, fiindcă vechii autori spuneau prea direct lucrurilor pe nume. Ascultați-i:„când un om inteligent nimerește în mijlocul a o mulțime de proști, el se pierde sigur, ca un lotus luat de valuri”. Chiar așa-i! Asistăm de atâtea ori la meciuri îndârjite, de înfruntare oarbă, când (spun comentatorii) „echipele nu găsesc soluții” – și nu le găsesc tocmai pentru că-i firavă investiția de inteligență și pe verticală, și pe orizontală, de la antrenor, până la ultima rezervă de portar. Jucătorul „deștept” se pierde pur și simplu într-un context amorf, lipsit de sclipiri, ajungând să se angreneze într-un fotbal câlțos și, s-o spun pe a’ dreaptă, neinteligent. A apărut și un concept relativ nou: „inteligența emoțională”: ar fi aceea care determină capacitatea adoptării stării emoționale propice în situații tensionate și încărcate de responsabilitate (care, de pildă, i-a lipsit lui Deac în episodul ratării loviturilor de pedeapsă). Sportivul de performanță trebuie să-și dezvolte capacitatea dominării emotivității printr-o auto-reglare indusă de inteligența emoțională – păcat că încă nu s-a inventat șublerul-minune care s-o măsoare. Pe de altă parte, nu-i chip să fii strălucitor ceas de ceas! Același Zidane a avut zile (citiți: meciuri) în care n-a fost altceva decât un tricou oarecare printre celelalte 11. Și asta fiindcă oameni suntem: o mie de pricini ne pot influența în bine sau în rău, începând cu oscilațiile barometrului, cu bio-ritmul personal, continuând cu cine știe ce nuanță bănuită într-un telefon primit de acasă, ori cu mofturile unui tendon ce și-a găsit taman atunci chef de șotii... Dincolo de toate eventualitățile conjuncturale, se cuvine să acordăm totdeauna rangul și respectul cuvenite inteligenței în sport. Cu atât mai mult cu cât trăim într-un veac și un mileniu în care valorile spiritului, ale intelectului, și-au asigurat rol și rang de prevalență. La aceeași masă musculară, vârstă, agilitate, forță, va învinge boxerul mai inteligent. Dacă plenitudinea fizică se înscrie în aceiași parametri, hotărâtoare va fi, pentru un sprinter, modul în care-și gândește cursa. Fiindcă - spunea Pascal –„inteligența noastră deține același rang ca și corpul nostru în ordinea naturii”.