Mircea Radu IACOBAN

După atâția ani de la furtunosul decembrie 1989, tema Revoluției părea cumva a se mai slei. Revenea în atenție la sfârșit de decembrie, când televiziunile lăsau tot mai mult impresia că mai degrabă se achită de o obligație aniversând-o cu același material filmat reutilizat an de an. O veste neașteptată: începând cu anul școlar 2023-2024, în aria curriculară se introduce disciplina „Istoria Revoluției din 1989 și a schimbării de regim din România.” S-a votat în Camera Deputaților, va deveni lege, Motivația: „După mai bine de 30 de ani de la Revoluția română din 1989, devine absolut necesar ca elevii să beneficieze de o disciplină înscrisă în ciclul liceal prin care să fie evocate schimbările de regim produse în decembrie 1989, datorită curajului inițial al timișorenilor eroi, care au pornit Revoluția ca mișcare socială și politică.” Cum rămâne cu lovitura de stat? Așa cum este formulată, partea a doua a titulaturii îngăduie ceva libertate în emiterea de teorii diverse, între care cu șanse de acceptare pare a fi aceea a  revoluției „în trepte”: de la ora cutare revoluție, după care lovitură de stat. O teză la care n-am cum să subscriu, fiindcă toate revoluțiile lumii ar putea fi astfel catalogate: câtă vreme, evident, strada nu poate conduce țara, la un moment dat trebuie să se ivească un grup care să preia frâiele – iaca lovitura de stat!  La noi, programa școlară fiind realizată împreună cu organizațiile de revoluționari, se pare că ideea de Revoluție, în ultima vreme și ea contestată,  va fi „îngăduită” în faza ei inițială, după care…rămâne de văzut. Studierea în școală a unei discipline presupune existența de certitudini, certificări, validări.  Și, din păcate, în situația dată par mai multe întrebările decât răspunsurile certe. Una dintre ele: „21-22, cine-a tras în noi?” Că armata, că securitatea, că „teroriștii”, uitându-se un singur lucru, deloc lipsit de importanță. Cum bine vă amintiți, în mai toate reportajele filmate difuzate în țară și-n străinătate, în acele zile fierbinți apărea un cadru atât de frecvent pe ecrane, încât devenise trecut cu vederea „între altele”: un bărbat îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice, trage abitir cu kalașnikovul din poziția „în genunchi”. În calitate de fost vânător (mai bine de 30 de ani!...) aș avea de avansat, fie și mult după spartul târgului, câteva observații și sugestii ținând de legile balisticii și de psihologia omului-cu-pușcă. Faptul că s-au distribuit arme, inclusiv automate, și muniții unor așa numite „gărzi patriotice” este de notorietate și, ulterior, confirmat de documente. S-au găsit tabele nominale privind distribuirea armelor și muniției, dar, atenție, returnarea  kalașnikoavelor nu este însoțită și de documente atestând re-aducerea tuburilor trase. O primă întrebare, dacă ne întoarcem la imaginea pușcașului îngenuncheat, ar fi de tot elementară: la urma urmei, în cine trage? Mister! Închipuiți-vă că, în împrejurările de atunci, vi s-a încredințat o pușcă. Ați rezista să nu vă etalați bărbăția, poate chiar și eroismul, și ar rămâne trăgaciul neatins? Vânătorii, când nu izbutesc să împuște nimic o zi întreagă, tot nu se lasă până  când seara, la „concluziile” din jurul focului, nu găuresc barem o cutie de conserve! Și asta o fac posesori și mânuitori de pușcă de-o viață întreagă! Dar-mite strungarul ori funcționarul ori poștașul, ori macaragiul devenit dintr-o dată foarte important fie și prin simpla posesie a armei, venit și el la revoluție - cum credeți că s-ar fi abținut și n-a încercat măcar o rafală, trasă indiferent unde și cum? A înapoia automatul fără să-i miroase țeava a fum nu echivala oare cu neîndeplinirea unei sarcini, dar și cu auto-negarea propriei condiții de demn urmaș al eroilor de la Plevna și Rovine? Când toată lumea trage ca să salveze patria, tu să ții în mână automatul de pomană? Așa că băieții au slobozit rafale-n vânt. Cum arăta cineva cu degetul în direcția vreunei umbre devenită „terorist” de circumstanță, cum porneau să răpăie gloanțele – ba chiar și  tunul, în Bibliotecă, în geamurile Muzeului, în tot soiul de clădiri inocente, în fantasme, în...nimic. Și aici apare alt element, pe care-mi permit să-l discut tot în virtutea experienței de... vânător lăsat la vatră. La începutul lui ianuarie 1990 m-am uitat „cu amănunțime” la urmele de gloanțe care, în Capitală, au ciuruit fațade și acoperișuri. Par a exista ceva „buchete” de lovituri bine direcționate la nivelul parterelor – probabil, armata. Din punct de vedere balistic, alte multe traiectorii sunt pur și simplu...imposibile. Cu nici un chip nu atestă existența unei linii de ochire logice și nici, fizic, probabile. Străzile și piețele Bucureștiului sunt pline de suprafețe plane, întretăiate de muchii așezate în toate unghiurile cu putință. Ricoșeul devine o fatalitate în cazul tirurilor dezordonate. Cu jale, trebuie să admitem că gloanțe care au rănit ori chiar ucis au avut, de fapt, altă destinație. Apoi, se cuvin luate în calcul și ricoșeurile multiple, ca la jocul de flippere ori la biliard. Au tras unii, au tras alții, dar ne-am mai și împușcat între noi cu frenezie și avânt...revoluționar. Toate cele evocate mai sus neizbutind să contribuie la elucidarea misterului „cine a tras în noi”. Dimpotrivă. Ceea ce mă tem că nu se va spune niciodată de la catedră.