Mircea Radu IACOBAN

Pur și simplu de necrezut surprizele oferite de documentele arhivelor universitare prea puțin cercetate! De n-ar fi (fost) nu s-ar povesti, doar că și basmele au ceva limite în plăsmuirea incredibilului, iar când țânțarul devine armăsar și broscoiul prințesă, barem simți că ți se face cu ochiul! Cei care au avut nenorocul să oficieze de la catedră în învățământul superior ieșean în preajma războiului și imediat după au fost expuși la trei rafale de dure și abuzive epurări, „licențieri”, „îndepărtări”, destituiri și persecuții: mai întâi cea legionară, a doua carlistă, a treia comunistă. Una dintre primele griji la fiecare schimbare de regim a fost „curățarea” și „însănătoșirea” învățământului, cu precădere cel superior, considerat important și datorită faptului că unii dintre profesori erau personalități notorii, cu prezență activă în viața politică a țării, lideri de opinie și „proto-influenceri” cu public asigurat. Sigur că, după 1944, nu puteau fi lăsați la catedre extremiști de dreapta precum A.C. Cuza, care edita reviste cu svastica pe copertă și arbora tricolorul cu aceeași svastică în loc de stemă, numai că totul s-a preschimbat într-o imensă prigoană, căreia i-au căzut victimă valori reale în baza unor „demascări” ridicole: se plăteau polițe, se netezea ilicit drumul altor cariere universitare, se câștiga încredere politică și triumfa un abominabil exces de zel punitiv menit să susțină și să confirme adeziunea totală a inchizitorului la chemarea „vremurilor noi.” O astfel de ședință, cu deznodământul anunțat încă din titulatură („Discutarea atitudinii dușmănoase a lui Theodor Ville”) a avut loc în decembrie 1958 la Institutul Agronomic. Profesorul Ville colporta bancuri politice și punea întrebări cu sens dubios, așa că onorabilii săi colegi s-au grăbit să „vestejească” atitudinea învinuitului, cerând imperios darea lui afară din învățământ. Fragment din discursul unuia dintre „combatanți”: „Theodor Sandu Ville nu merge pe drumul nostru, pe drumul Partidului (…) a merge pe această cale înseamnă a nu mai putea fi educator al studenților. Să meargă să muncească în producție, să vadă realizările regimului, poate așa o să-i vină mintea la cap. Sunt de acord să fie trimis în producție spre a învăța și a arăta că știe să muncească pentru acest regim. Nu mai poate rămâne în Institut.” În aparență, nimic deosebit și în tonalitatea generală a ședinței, numai că acuzatorul nu era altul decât C. Sandu Ville… fratele mai mare al învinuitului, și el profesor la Agronomie!! Ai crede că-i un discurs inspirat din „Tânăra Gardă” a lui Fadeev, romanul distins cu Premiul „Stalin” în care fiul își denunță tatăl, da-i mai simplu: izgonirea lui Theodor din Institut, certă și inevitabilă, ar fi dăunat grav carierei viitoare a lui Sandu. Drept pentru care, cămașa s-a arătat a fi mai aproape decât pielea. Pe cât de jalnic, pe atât de pilduitor pentru atmosfera de teroare din lumea universitară de atunci… Cunoscând cele oferite de soartă profesorului de la Filologie G. Ivănescu, în convorbirile pe care le-am avut când i-am editat monumentala „Istorie a limbii române” (1980) am încercat să aflu câte ceva despre împrejurările „licențierii” din 1952. Elegant, nu a voit să formuleze nici un reproș. Iată ce relevă documentele publicate în vol. III al cărții lui Dănuț Doboș „Universitatea captivă”. A avut loc cuvenita ședință de demascare. În preambul, profesorului Ivănescu i s-a adus un „buchet” de reproșuri, între care: „Reacționar cunoscut de multă vreme (…) Reacționar în ceea ce privește tot ce este sovietic. Neagă aportul tov. Stalin în lingvistică. Atitudine naționalistă: a afirmat că acolo unde se vorbește românește, trebuie să fie stăpânire românească” etc. Cel mai vehement a fost decanul și doctorul în filologie fără operă Gavril Istrate, „pupilul” lui Iorgu Iordan, care a adus acuze de calibrul: lingviștii sovietici citați de G. Ivănescu sunt, de fapt, ruși albi, este diminuată influența slavă asupra limbii române, n-a participat la demonstrațiile de 1 mai, a afirmat că „în fond, tov. Stalin n-a adus nimic nou în știința limbii, ci toate acestea au fost spuse de alții înainte”, „a denigrat tratatul de logică al lui Vinogradov afirmând că Goblot e superior”. Suficient pentru ca un savant de talia lui Gh. Ivănescu să fie dat afară din învățământ! Pe „același bilet” a fost luată și conferențiara de la Catedra de franceză Rodica Ciocan Ivănescu. Și acuzele, și finalul au fost de aceeași factură. Profit de prilej pentru a lămuri cumva o nedumerire: în CV-ul Rodicăi Ivănescu figurează traducerea cărții „De m-ai iubi” de Dănuța Bienkovska (Ed. „Albatros” 1974). Ceva nu-i în regulă: este vorba, desigur, despre cunoscuta traducătoare din română în polonă Danuta Bienkowska (mi-a tradus și mie, la Editura varșoviană Czytelnik, un roman în 1980). Danuta o fi scris și ea un roman, dar cum și de ce să-l tălmăcească din polonă în română o traducătoare de… franceză, când cel mai bine putea s-o facă autoarea, perfect cunoscătoare a românei? Poate să fie doar o ultimă stilizare? Dar astea-s mărunțișuri, ba chiar fleacuri, prin comparație cu imensa tristețe și revoltă ce-o pricinuiesc documentele revelate abia acum. Chiar că-ți vine să nu crezi… ceea ce vezi!