Mircea Radu IACOBAN

Cuvintele au viața lor: se nasc, își trăiesc nesiguranța tinereții, stabilitatea maturității înfloritoare, îmbătrânesc, mor. Rar întâlnim vorbe „decedate” scoase pe făraș din vocabularul curent, cel mai adesea se retrag cu discreție într-o zonă inactivă din care le mai pescuiesc condeieri dornici să-și mlădieze expresivitatea frazei. Viață lungă au cele din fondul principal lexical, în rest, frecvent se produc primeniri. Nu-i vorba numaidecât despre sumedenia de împrumuturi din engleză (prea) repede încetățenite la noi, ci și de modificări în tradiționale încărcături de sens, cu substrat motivațional identificabil mai degrabă în teritoriul psihologiei decât în cel al lingvisticii.

La ordinea zilei mi se pare a fi acum explozia de vitalitate a adjectivului „complicat”, ce și-a… complicat spectaculos existența prin primirea de noi și neașteptate însărcinări. Este perioada lui de maximă prezență unde i se cade și unde nici n-ai fi bănuit că va ajunge vreodată. De s-ar face o cercetare statistică, s-ar vedea lesne că frecvența lui „complicat/complicată” în discursul politic este înzecită azi comparativ cu doi-trei ani în urmă. Proliferarea lui în limbajul Președinției, al cancelariilor ministeriale și al tuturor vorbitorilor dornici să ocolească un răspuns decis și angajant are la origine, ca și în alte multe cazuri, comentariile transmisiilor sportive, de la care ni se trag multe aberații lingvistice, inclusiv mutarea ilicită și profund incultă a accentului numelor proprii ale contemporanilor și strămoșilor pe o penultimă silabă de fapt inexistentă (Grădinarìu în loc de Grădinàriu).

„A fost o minge complicată” auzim la Tv., ori „echipa X trece printr-o perioadă complicată.” Dacă apelăm la Dicționar („complicat” – alcătuit din prea multe elemente, greu de descurcat sau de înțeles”) nu-i chip de angajat mingea într-o astfel de aventură semantică, chiar dacă am extinde discuția la traiectorie, gest tehnic, dificultatea fazei ș.a.m.d. Formularea „minge complicată” ascunde, de fapt, dezertarea comentatorului de la sarcina deslușirii cu competența severă a profesionistului a situației ivite în joc la un moment dat. Aproape la fel și-n cazul „perioadei complicate”: până mai ieri i se spunea „situație grea”, apreciere ce presupunea o oarecare angajare (contestabilă) a comentatorului în configurarea cronicii meciului. Dar de zici „complicat” nu deranjezi pe nimeni și te achiți de obligațiile gazetărești fără să spui, de fapt, mai nimic!

Ceea ce nu putea să scape atenției politicienilor, care au adoptat cu grăbire calpul susținător de comunicare bleagă, spre a-l introduce în arsenalul lingvistic al politicii aparent angajate și, de fapt, inerte. „Va fi o iarnă complicată!” – aflăm dintr-o gazetă de la Chișinău (pe vremuri se spunea „iarnă grea”). Antonimul lui „complicat” este „simplu”. N-am idee nici ce poate însemna o iarnă simplă, nici una complicată, aștept să văd ce ne aduce Moș Crăciun. Cuvințelul cu pricina a devenit un soi de panaceu în demagogia politică a lui 2022, permițând menținerea în zona de confort a neangajării reale prin protejarea de cuvintele care ar putea determina implicarea pseudo-combatantului. Nu mai există în stocul de vorbe uzuale politicește noțiuni precum rău, urât, dureros, grav, dramatic, ilegal, sinistru ș.a.m.d. – la ce bun să te implici stârnind animozități câtă vreme îl ai în bandulieră pe insipidul și inodorul „complicat”?

Al doilea cuvințel ce-și trăiește o nouă tinerețe este „exactitate”. Din păcate, rubrica noastră de azi traversează o situație… complicată, fiindcă-i pe sfârșite spațiul tipografic, așa că amân discuția, nu înainte de a arăta că „exactitate” s-a înfipt pur și simplu în limbajul televiziunilor de știri, însoțind obligatoriu enunțul privind inițierea cercetărilor polițienești care „urmează să stabilească cele întâmplate” – evident, „cu exactitate”… Cacofonia nu deranjează atât cât fixația că investigațiile fi-vor totdeauna finalizate cu „exactitate”, când știm câte-s rămase nesoluționate, lăsate „în coadă de pește” ori întoarse de judecători tocmai din pricina inconsistenței anchetei polițienești. Dar însoțirea celor doi termeni, recte „stabilirea” cu „exactitate”, pare mult mai generală și mai trainică, fiindcă orice enunț de acest gen, fie că se referă la datoriile către ANAF, la impozitele neplătite de cutare covrigar ori de ditamai firma milionară, la stabilirea pagubelor în ciuperci ori a datoriilor de stat, nu iese în lumea presei fără strânsa frățietate terminologică dintre „stabilire” și „exactitate”. Mai degrabă aș crede că-i o doleanță: amintiți-vă barem cu câtă „exactitate” a fost stabilită paguba de 80 de milioane euro în procesul lui Voiculescu, apoi prejudiciul zero în cazul dispariției flotei ș.a.m.d.

Exactitatea – un țel frumos, rămâne determinată nu numai de corectitudinea cifrelor, ci, moralmente, de întregul demers al cercetării. Voi reveni, desigur, spre a stabili cu exactitate…